Hotarul dintre Iubire și Renunțare: Povestea Juliei
— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Irinei răsuna spartă, ca un geam lovit de grindină. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam în bucătărie, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Din camera cealaltă, plânsul ei se amesteca cu suspinele nepoatei mele, Mara, care nu înțelegea de ce tata nu mai vine acasă.
M-am ridicat încet și am deschis ușa. Irina stătea pe marginea patului, cu ochii roșii și părul răvășit. Mara dormea agitată lângă ea, strângând la piept ursulețul de pluș. M-am așezat lângă fiica mea și i-am luat mâna în palmele mele. „O să trecem și peste asta, draga mea”, am șoptit, dar vocea mi-a tremurat. Pentru că nici eu nu mai credeam în propriile cuvinte.
Totul s-a destrămat într-o zi de vară, când Andrei, ginerele meu, a plecat fără să se uite înapoi. Nici măcar nu a avut curajul să-i spună Irinei în față că s-a îndrăgostit de alta. A lăsat doar un bilet pe masă și cheia pe raft. De atunci, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare și priviri furișe. Vecinii șușoteau pe la colțuri, iar rudele mă sunau să mă întrebe „Ce-ai făcut cu fata ta de a ajuns așa?”
În fiecare dimineață mă trezeam înaintea tuturor, pregăteam micul dejun și încercam să aduc un strop de normalitate în haosul nostru. Dar Mara simțea totul. Într-o zi, când o pieptănam pentru grădiniță, m-a întrebat cu ochi mari: „Buni, tati nu ne mai iubește?” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Ce puteam să-i spun? Că uneori oamenii mari uită să iubească? Că uneori fug de responsabilități?
Irina era o umbră a femeii care fusese. Nu mai zâmbea, nu mai avea răbdare nici cu Mara, nici cu mine. Într-o seară, după ce Mara a adormit, am încercat să vorbesc cu ea.
— Irina, trebuie să mergi mai departe. Pentru tine și pentru Mara.
— Nu pot, mamă! Nu vezi că toată lumea râde de mine? Că sunt o ratată? Că n-am fost în stare să-mi țin familia?
Am simțit furia clocotind în mine. „Nu tu ai distrus familia asta! El a plecat! Tu ai rămas să lupți!” Dar Irina nu mă asculta. Se afunda tot mai mult în depresie.
Am început să fac totul pentru Mara: o duceam la grădiniță, îi citeam povești seara, îi făceam prăjitura preferată cu mere. Încercam să fiu și bunică, și mamă. Dar oboseala mă copleșea. Aveam 62 de ani și simțeam că viața îmi scapă printre degete.
Într-o zi, sora mea, Viorica, a venit la noi.
— Julia, nu poți să le duci pe toate singură! Gândește-te și la tine! Poate ar trebui să o lași pe Irina să se descurce singură.
Am izbucnit:
— Cum să-mi las copilul la greu? Cum să-mi las nepoata fără sprijin?
Dar noaptea, când rămâneam singură cu gândurile mele, mă întrebam dacă nu cumva are dreptate. Poate că îi fac mai mult rău Irinei dacă o protejez prea mult. Poate că ar trebui să o las să cadă ca să se poată ridica singură.
Într-o sâmbătă dimineață, Andrei a venit pe neașteptate. Mara a alergat spre el cu brațele deschise.
— Tati! Tati!
Irina s-a retras în camera ei. Eu am rămas în bucătărie cu Andrei.
— Julia… știu că am greșit mult. Dar vreau să o văd pe Mara din când în când.
L-am privit lung.
— Ai distrus tot ce aveam mai scump. Dar pentru Mara… n-o să-ți interzic niciodată să o vezi.
După ce a plecat Andrei, Irina a ieșit din cameră cu ochii umflați.
— De ce l-ai lăsat să intre?
— Pentru Mara. Ea are nevoie de tatăl ei, chiar dacă tu nu-l mai vrei.
A izbucnit:
— Mereu faci ce vrei tu! Niciodată nu mă întrebi ce simt eu!
Atunci am simțit că mă prăbușesc. Toată viața am încercat să fiu stâlpul familiei. Să țin totul laolaltă. Dar poate că am greșit. Poate că uneori trebuie să lași oamenii să-și trăiască propriile dureri.
În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la mama mea, care m-a crescut singură după ce tata a murit la mină. Și ea a fost judecată de sat pentru că era „femeie fără bărbat”. Și ea a plâns nopți întregi fără ca eu să știu.
Dimineața am găsit-o pe Irina în bucătărie, privind pe geam la ploaia măruntă.
— Mamă… iartă-mă că te-am rănit aseară.
Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.
Viața merge înainte. Mara crește frumos și începe să râdă din nou. Irina merge la terapie și încet-încet își recapătă speranța. Eu? Eu încă mă lupt cu fricile mele: că nu sunt suficient de bună, că nu pot salva pe toată lumea.
Dar poate că adevărata putere stă tocmai în a recunoaște că nu putem controla totul. Că uneori trebuie doar să fim acolo — prezenți, iubitori — chiar dacă nu avem toate răspunsurile.
Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc cu povara asta? Câte mame și bunici încearcă să repare ceea ce alții au distrus? Oare când vom avea curajul să cerem ajutor și pentru noi?