Nu te grăbi, Ana: Fericirea nu fuge – Evadarea unei mirese dintr-o familie sufocantă

— Ana, ai pus destulă sare în aluat? Să nu iasă fade, că știi că lui Radu nu-i plac așa!
Vocea mamei lui Radu răsuna din hol, deși era abia șase dimineața. M-am oprit din amestecat și am strâns din maxilare. Era a treia zi la rând când mă trezeam înaintea tuturor, încercând să fiu „fata perfectă” pentru familia viitorului meu soț.

Radu încă dormea, liniștit ca un copil. M-am uitat la el cu un amestec de dragoste și frustrare. Oare el știa cât mă costă fiecare dimineață? Oare simțea presiunea care mă apăsa pe umeri?

— Ana, să nu uiți să pui și gemul acela de prune făcut de mama! a strigat din nou doamna Stancu, de data asta din sufragerie.

Am oftat și am pus clătitele pe farfurie, cu grijă să arate impecabil. Când Radu s-a trezit și a intrat în bucătărie, i-am zâmbit forțat.

— Bună dimineața, iubito! Ce bine miroase! a spus el, pupându-mă pe frunte.

— Bună… Am făcut clătitele tale preferate.

— Ești minunată, Ana. Mama are dreptate, ești o norocoasă că intri în familia noastră.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. „Norocoasă?” Poate pentru el era noroc, dar pentru mine devenise o povară.

Ziua a continuat pe pilot automat: serviciu la biroul de arhitectură, telefoane de la mama mea care mă întreba dacă am ales invitațiile de nuntă, mesaje de la viitoarea soacră cu liste de invitați pe care nici nu-i cunoșteam. Seara, când am ajuns acasă, am găsit-o pe doamna Stancu în bucătărie, inspectând frigiderul.

— Ana, ai uitat să cumperi smântână. Știi că Radu nu mănâncă sarmale fără smântână!

— Îmi pare rău, am avut o zi grea la muncă… am încercat să mă scuz.

— Nu contează! Când vei fi soția lui Radu, va trebui să fii mai atentă. O femeie adevărată are grijă de casă și familie!

Am simțit cum îmi ard obrajii. Mi-am dorit să țip, să-i spun că nu sunt servitoarea nimănui. Dar m-am abținut. Radu a venit și el acasă, iar seara s-a terminat cu el spunându-mi:

— Mama are dreptate, Ana. Trebuie să te obișnuiești cu ritmul nostru. Așa e în familia noastră.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, la tata care a plecat când eram mică și la cât s-a chinuit mama să mă crească singură. Mi-am promis că nu voi ajunge niciodată ca ea: mereu sacrificată pentru ceilalți. Și totuși… aici eram.

A doua zi dimineață, m-am trezit cu un nod în gât. Am mers la muncă și m-am întâlnit cu colega mea, Ioana.

— Ana, arăți groaznic! Ce-ai pățit?

— Nimic… doar stresul cu nunta.

Ioana s-a uitat lung la mine.

— Ana, tu chiar vrei nunta asta? Sau doar te lași dusă de val?

Întrebarea ei m-a lovit ca un pumn în stomac. Nu știam ce să răspund. Toată lumea părea să știe ce e mai bine pentru mine: mama mea voia să mă vadă „la casa mea”, mama lui Radu voia o noră perfectă, iar Radu voia liniște și confort. Dar eu? Ce voiam eu?

În weekend urma logodna oficială. Casa era plină de rude gălăgioase, fiecare cu păreri despre rochie, meniu și muzică. La un moment dat, m-am retras pe balcon cu verișoara mea, Simona.

— Ana, tu nu mai ești tu… Parcă ai dispărut în toată nebunia asta.

Am izbucnit în plâns.

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să fiu ce vor ei! Vreau să fug… Vreau să fiu liberă!

Simona m-a strâns în brațe.

— Atunci fugi! Nu trebuie să te căsătorești doar ca să faci pe plac altora!

În noaptea aceea am luat o decizie. Am scris o scrisoare pentru Radu:

„Radu,
Te iubesc, dar nu pot trăi viața pe care o vrea familia ta pentru mine. Nu pot fi femeia care se sacrifică mereu pentru ceilalți și uită de ea însăși. Îmi pare rău dacă te rănesc, dar trebuie să-mi găsesc propriul drum.”

Am lăsat scrisoarea pe masa din bucătărie și am plecat la mama acasă. Când am ajuns acolo, mama m-a privit lung și mi-a spus doar atât:

— Sunt mândră de tine.

Au trecut câteva luni de atunci. Viața nu e ușoară – lumea vorbește, rudele mă judecă, iar uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dar mă simt liberă pentru prima dată după mult timp.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin doar ca să nu dezamăgească pe nimeni? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” când toți așteaptă „da”? Poate că fericirea nu fuge – poate doar trebuie s-o cauți acolo unde ești tu însăți.