Între două lumi: Povestea unei mame care și-a pierdut fiica

— Nu pot să cred, Irina! După tot ce ți-a făcut, te întorci la el? Glasul meu tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în bucătăria noastră mică din cartierul Titan, cu fața la fereastră, încercând să-mi ascund lacrimile. Irina, fiica mea, se uita la mine cu ochii mari, umezi, dar hotărâți.

— Mamă, nu înțelegi… S-au schimbat multe. Radu nu mai e același om.

— Și tu chiar crezi asta? După ce te-a lăsat singură cu copilul, după toate nopțile în care ai plâns la mine în brațe?

Irina a oftat adânc și s-a așezat la masă. Am simțit cum între noi se ridică un zid invizibil, unul pe care nu l-am mai simțit niciodată. De când era mică, Irina era sufletul meu. Îi spuneam totul, iar ea îmi povestea orice. Când a venit pe lume, eram doar eu și ea. Tatăl ei ne-a părăsit devreme, iar eu am muncit pe brânci să nu-i lipsească nimic. Am fost mamă, tată și cea mai bună prietenă.

Când l-a cunoscut pe Radu la facultate, am fost sceptică. Era genul acela de băiat care promite multe și face puține. Dar Irina era îndrăgostită până peste cap. N-am vrut să-i stric fericirea. S-au căsătorit repede, iar după doi ani a venit pe lume Vlad, nepotul meu drag. Dar fericirea lor s-a risipit ca fumul. Certuri, reproșuri, nopți nedormite. Radu a început să lipsească de acasă, să ridice tonul, să uite de familie.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Irina a venit la mine cu ochii umflați de plâns și cu Vlad în brațe. — Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — mi-a spus atunci. Am luat-o în brațe și am jurat că nu o voi lăsa niciodată singură. Am fost acolo la fiecare pas: la tribunal, la consiliere, la fiecare criză de panică sau atac de anxietate. I-am ținut locul la ședințele cu părinții, am stat cu Vlad când ea lucra peste program ca să-și plătească chiria.

Când a venit vestea că Radu vrea să se împace cu ea, am simțit că mi se prăbușește lumea. Nu pentru că nu i-aș fi dorit fericirea, ci pentru că știam cât a suferit. — Oamenii se schimbă, mamă! — mi-a spus Irina într-o zi. — Poate merităm o a doua șansă.

Am încercat să fiu rațională. Am încercat să nu mă bag. Dar nu puteam să tac când vedeam cum se repetă aceleași greșeli. Într-o seară, după ce Vlad adormise, am avut o discuție aprinsă cu Irina.

— Tu nu vezi că te minte din nou? Iar a început să vină târziu acasă!

— Mamă, te rog! Nu mai vreau să aud! E viața mea!

— Dar eu ce sunt? O mobilă în casa asta? După tot ce am făcut pentru tine?

Irina s-a ridicat brusc și a trântit ușa camerei. Am rămas singură în bucătărie, cu inima frântă. Din ziua aceea, ceva s-a rupt între noi. Nu mă mai suna să-mi spună ce face la serviciu, nu mă mai întreba dacă am nevoie de ceva de la piață. Când veneam să-l iau pe Vlad de la grădiniță, mă întâmpina rece și distant.

Într-o duminică dimineață, am găsit un bilet pe masă: „Mamă, te rog să nu mai vii neanunțată. Avem nevoie de spațiu.” Am simțit că mă sufoc. Cum ajunsesem aici? Eu eram dușmanul propriei mele fiice?

Am încercat să vorbesc cu ea. Am sunat-o de zeci de ori. Nu răspundea decât scurt și politicos: „Sunt ocupată.” Când am mers la ei acasă, Radu mi-a deschis ușa și mi-a spus sec: — Irina nu vrea să fie deranjată.

M-am întors acasă și m-am prăbușit pe canapea. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: serile în care nu mâncam ca să-i pot lua haine noi pentru școală; zilele în care mergeam prin ploaie să-i duc pachetul la liceu; nopțile în care îi citeam povești ca să adoarmă liniștită. Toate păreau acum șterse cu buretele.

Vecina mea, doamna Stanciu, m-a văzut într-o zi plângând pe bancă în fața blocului.

— Ce-ai pățit, Marioara? De ce plângi?

I-am povestit totul printre suspine.

— Of, dragă… Copiii cresc și uită cine le-a fost alături când le era greu. Dar tu nu trebuie să renunți la ea. Ești mama ei!

Am încercat să-i urmez sfatul. I-am trimis Irinei mesaje de ziua ei, i-am dus flori la serviciu, i-am cumpărat jucării lui Vlad. Dar răspunsurile au fost tot mai reci.

Într-o zi am primit un mesaj scurt: „Mamă, te rog să nu mă mai cauți o vreme.”

Am simțit că mor pe dinăuntru. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Poate am fost prea protectoare? Poate n-am știut când să mă retrag? Sau poate dragostea mea a sufocat-o?

Seara stau singură în apartamentul meu mic și mă uit la pozele cu Irina micuță: cu ochii ei mari și zâmbetul sincer. Îmi lipsește totul: râsul ei, certurile noastre mărunte despre nimicuri, mirosul părului ei după baie.

Uneori mă gândesc dacă va veni o zi în care va avea nevoie din nou de mine sau dacă va rămâne mereu această distanță între noi.

Oare e vina mea că am iubit-o prea mult? Sau pur și simplu copiii trebuie lăsați să-și facă propriile greșeli? Ce aș fi putut face altfel ca să nu devin dușmanul propriului meu copil?