Între Datorie și Fericire: Povestea Unei Căsnicii Încercate de Familie

— Irina, nu mai putem amâna. Anca vine peste două săptămâni, trebuie să ne pregătim camera.
Vocea lui Vlad răsună ca un verdict în bucătăria noastră înghesuită, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecă cu neliniștea din pieptul meu. Mă uit la el peste masa plină de farfurii nespălate și simt cum mi se strânge stomacul.
— Vlad, am mai vorbit despre asta. Apartamentul e prea mic pentru trei persoane. Eu lucrez de acasă, tu vii târziu, unde să mai stea și ea?
El oftează, își trece mâna prin părul ciufulit și evită să mă privească.
— E doar pentru facultate, Irina. Cinci ani trec repede. Știi cât de greu i-a fost mătușii să o țină la liceu în Buzău. N-are pe nimeni aici.
Îmi mușc buza de jos. Cinci ani. Nu sună deloc „repede”.

M-am îndrăgostit de Vlad într-o seară ploioasă de octombrie, la metroul din Piața Unirii. Era stângaci, cu un accent ușor moldovenesc și o privire caldă care m-a făcut să uit de zgomotul orașului. Am schimbat numere de telefon după o conversație despre filme vechi românești și am știut că nu e genul tipic de băiat de oraș. Poate tocmai asta m-a atras: simplitatea lui, dorința de a ajuta pe oricine, oricând.

Dar acum, acea generozitate mă sufocă. Apartamentul nostru cu două camere abia ne ajunge pentru noi doi. Camera „de oaspeți” e biroul meu, colțul meu de liniște. Anca va dormi acolo, iar eu… nu știu unde voi lucra.

În seara când Anca sosește, Vlad îi cară bagajele uriașe pe scări, iar eu încerc să zâmbesc politicos. E o fată slabă, cu ochi mari și triști, care se agață de rucsacul ei ca de o vestă de salvare.
— Mulțumesc că mă primiți… Știu că nu e ușor.
Îi răspund ceva vag, dar în minte îmi urlă gândurile: „Nu e corect! Nu e casa ta!”

Primele luni sunt un chin tăcut. Anca stă până târziu cu laptopul aprins, vorbește la telefon cu prietenele din Buzău sau plânge încet noaptea. Vlad îi aduce ceaiuri și îi spune povești despre copilăria lor la țară. Eu mă simt invizibilă.

Într-o dimineață, găsesc baia plină de păr pe jos și prosoapele ude aruncate peste tot.
— Anca, te rog să ai grijă! Nu suntem la hotel!
Ea mă privește speriată și dă din cap.
— Scuze… Am uitat.
Vlad intră imediat în apărarea ei:
— Irina, e doar un copil! Și tu ai fost studentă odată.
Mă simt trădată. Eu n-am avut niciodată luxul să fiu „doar un copil”. Am muncit din liceu ca să pot sta în București.

Tensiunea crește cu fiecare zi. Mâncarea dispare din frigider fără urmă, vasele se adună în chiuvetă, iar spațiul meu devine tot mai mic. Într-o seară, după ce Anca pleacă la cursuri, izbucnesc:
— Vlad, nu mai pot! Parcă nici nu mai exist în casa asta!
El ridică tonul:
— Ce vrei să fac? S-o dau afară? E familie!
— Dar eu ce sunt? Eu nu contez?

Plâng în baie până târziu. Îmi scriu mamei pe WhatsApp: „Nu mai pot. Simt că mă sufoc.” Ea răspunde sec: „Fii tare. Așa e viața în familie.”

Într-o zi, primesc un email important: firma pentru care lucrez vrea să organizeze o întâlnire video cu toată echipa. Nu am unde să mă ascund; Anca are seminar online în camera mea/birou, Vlad doarme după tura de noapte. Îmi țin prezentarea din bucătărie, printre cratițe și zgomote de fundal.

După apel, șefa mea mă întreabă dacă totul e în regulă acasă. Înghit în sec și spun că da.

Seara aceea devine punctul culminant al frustrării mele. Îl privesc pe Vlad cum râde cu Anca la televizor și simt că nu mai fac parte din propria viață.

A doua zi dimineață îi spun:
— Vlad, trebuie să alegem: ori găsim o soluție pentru Anca, ori eu plec.
El mă privește șocat:
— Nu poți fi serioasă…
— Sunt foarte serioasă. Nu mai pot trăi așa.

Urmează zile reci între noi. Anca simte tensiunea și încearcă să stea cât mai mult la facultate sau la bibliotecă. Într-un final, Vlad vorbește cu mătușa lui și găsesc o garsonieră ieftină pentru Anca aproape de campus.

Când pleacă, casa pare brusc prea mare și prea goală. Vlad nu-mi vorbește două zile. Apoi vine la mine și spune încet:
— Poate am greșit… Dar nu știu dacă pot fi altfel.

Îl iau de mână și îi spun:
— Nici eu nu știu dacă pot trăi mereu pentru alții.

Uneori mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la fericirea ta? Voi ce ați fi făcut în locul meu?