Am ales să-mi dau fiul afară din casă și să locuiesc cu nora mea: povestea unei mame românce

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să trăiesc în propria mea casă ca o străină! Ți-am făcut bagajele, sunt la ușă. Te rog să pleci.

Cuvintele mi-au ieșit din gură ca un strigăt, tremurat și răgușit, în timp ce Rareș, fiul meu, mă privea cu ochii măriți de uimire și furie. Era trecut de miezul nopții, iar lumina slabă din bucătărie făcea umbre ciudate pe pereți. În spatele lui, Ana, nora mea, stătea cu mâinile strânse la piept, încercând să-și ascundă lacrimile.

— Mamă, ești nebună? Cum poți să-mi faci una ca asta? Eu sunt fiul tău! Tu pe cine alegi?

Mi-am mușcat buza de jos. Îmi tremurau genunchii. Ani la rând am tăcut, am înghițit jigniri și reproșuri, am făcut totul pentru el. Dar în seara aceea, ceva s-a rupt definitiv. Poate că a fost ultima palmă trântită peste masă, poate că a fost felul în care i-a vorbit Anei sau poate doar oboseala de a trăi mereu cu frica unui nou scandal.

— Aleg să nu mai fiu umilită în casa mea. Și aleg să nu mai văd cum o femeie tânără e călcată în picioare doar pentru că tu crezi că ți se cuvine totul.

Rareș a trântit ușa după el. Am rămas în liniștea aceea grea, cu Ana plângând încet la masa din bucătărie. M-am așezat lângă ea și i-am pus mâna pe umăr.

— Iartă-mă că n-am avut curajul mai devreme, i-am șoptit.

Nu știu când am ajuns aici. Poate ar trebui să vă povestesc cum a început totul. Sunt Maria, am 56 de ani și am crescut într-un sat din Bărăgan. Am avut un soț frumos și blând, Ilie — înalt, brunet, cu ochi căprui și piele măslinie. Vocea lui era joasă și caldă, iar râsul lui umplea casa. Când a murit, Rareș avea doar 17 ani. Am rămas singură cu el și cu datoriile la bancă. Am muncit pe brânci: la școală ca femeie de serviciu dimineața, la câmp după-amiaza. Tot ce făceam era pentru el.

Nu mi-am permis niciodată o rochie nouă sau o vacanță. Totul era pentru Rareș: hainele lui cele mai bune, meditațiile la matematică, telefonul scump pe care și-l dorea. Când a intrat la facultate la București, am plâns de bucurie și de teamă. M-am rugat să nu se schimbe prea mult.

Dar s-a schimbat. A devenit rece și distant. Venea acasă doar când avea nevoie de bani sau când voia să-și spele hainele. Nu mă mai întreba nimic despre mine. Când s-a însurat cu Ana, am sperat că va fi alt om. Ana era o fată simplă din orașul vecin, crescută de bunici după ce părinții au plecat la muncă în Italia. Era blândă și tăcută, mereu cu ochii plecați.

La început am încercat să nu mă bag între ei. Dar Rareș ridica tonul la ea pentru orice nimic: dacă nu era mâncarea caldă la timp, dacă nu era casa lună sau dacă nu-i răspundea imediat la telefon. O dată am auzit-o plângând în baie. Am vrut să-i spun ceva lui Rareș, dar m-a repezit:

— Nu te băga! E treaba noastră!

Am tăcut iar. Mi-am spus că poate exagerez eu, că așa sunt bărbații tineri azi — nervoși, stresați de serviciu. Dar certurile au devenit tot mai dese și mai urâte. Într-o seară, după ce a spart un pahar și a urlat la Ana că e „proastă”, am simțit că nu mai pot respira.

— Rareș, nu mai vreau scandaluri în casa asta! i-am spus atunci.

— Dacă nu-ți convine, du-te tu!

Am dormit atunci pe canapea, cu inima cât un purice. A doua zi dimineață Ana mi-a adus cafeaua și mi-a spus încet:

— Doamnă Maria, îmi pare rău… Poate ar fi mai bine să plec eu.

Atunci am simțit că trebuie să fac ceva. Seara următoare i-am spus lui Rareș că dacă nu se schimbă, va trebui să plece el. M-a privit ca pe o nebună.

— Tu mă dai afară? Pe mine? Pe fiul tău?

— Da, Rareș. Pe tine.

A râs batjocoritor și a ieșit trântind ușa. Dar nu m-am clintit. Am început să-i strâng hainele și le-am pus într-un sac mare de rafie. Când s-a întors acasă târziu în noapte, le-a găsit la ușă.

A doua zi au început telefoanele: sora mea din Galați m-a certat că „îmi dau copilul afară ca pe un câine”, cumnata mi-a spus că „o să mor singură”, iar vecina de peste drum m-a privit cu milă când m-a văzut mergând la piață cu Ana.

Dar eu nu regret nimic. Pentru prima dată după mulți ani dorm liniștită noaptea. Ana s-a deschis încet-încet: gătim împreună, povestim despre copilăria ei și despre visele pe care le avea înainte să-l cunoască pe Rareș. Am început să râdem iar în casă.

Rareș mă sună uneori doar ca să mă certe sau să-mi spună că l-am trădat. Dar eu știu că am făcut ce trebuia — pentru mine și pentru Ana.

Poate că lumea nu mă va înțelege niciodată. Poate că Rareș nu-mi va ierta niciodată decizia asta. Dar oare o mamă nu are dreptul la liniște? Oare cât trebuie să ne sacrificăm pentru copiii noștri până uităm cine suntem?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?