Sub povara trecutului: Povestea unei fiice captive în casa mamei sale

— Nu pune mâna pe cutia aia, Irina! Las-o acolo! vocea mamei mele răsună din sufragerie, tăioasă ca o lamă. M-am oprit brusc, cu mâna pe capacul unei cutii vechi de pantofi, plină cu reviste din anii ’90. Fetița mea, Mara, se uită speriată la mine, strângându-și păpușa la piept.

— Mamă, trebuie să facem loc pentru Mara. Nu are unde să se joace, am spus încet, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

— Nu mă interesează! Astea sunt lucrurile mele! Nu le arunc pentru nimeni! a răspuns mama, fără să mă privească.

Am simțit cum mă sufoc. De când am revenit în apartamentul copilăriei mele, după divorțul de Vlad, fiecare zi e o luptă. Am plecat din garsoniera socrilor cu un geamantan și Mara de mână. Nu aveam unde să mergem. Mama locuiește singură într-un apartament cu trei camere, dar fiecare cameră e plină până la refuz: haine vechi, cutii cu borcane goale, reviste, jucării stricate, chiar și televizorul defect din 2002.

Mara doarme cu mine pe o canapea îngustă. În jurul nostru, grămezi de lucruri nefolositoare. În fiecare dimineață, când deschid ochii și văd pereții încărcați de rafturi prăfuite, mă întreb dacă nu cumva am făcut o greșeală venind aici.

Mama nu a fost niciodată o femeie caldă. După ce tata a murit acum șapte ani, s-a închis și mai mult în ea însăși. A început să adune tot ce găsea: pungi de la supermarket, cutii de carton, hainele mele din liceu. Când încerc să fac ordine sau să arunc ceva, se transformă într-o altă persoană: țipă, plânge, mă acuză că nu respect nimic din ce a construit ea.

Într-o seară, după ce Mara a adormit greu printre teancurile de haine, am încercat să vorbesc cu mama.

— Mamă, te rog… Mara are nevoie de spațiu. Nu putem trăi așa. E copil…

— Și eu ce să fac? Să arunc tot ce am? Să rămân singură cu pereții goi? Tu nu înțelegi cât m-am chinuit să strâng totul! a izbucnit ea.

— Dar nu mai e loc nici să respirăm! Am început să plâng fără să vreau. Mara s-a trezit și a venit lângă mine.

— Mami, vreau acasă la tati… a șoptit ea.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Nu aveam unde să mergem. Vlad nu ne vrea înapoi; el deja are pe altcineva. Singura noastră opțiune era aici — dar aici nu era acasă.

Într-o zi, am găsit curajul să deschid ușa camerei mele din copilărie. Era imposibil să intri: cutii peste cutii, haine atârnate pe uși, jucării sparte pe jos. Am început să sortez lucrurile în tăcere. Mama a venit val-vârtej:

— Ce faci acolo? De ce umbli la lucrurile mele?

— Sunt lucrurile mele! Aici am crescut! Vreau ca Mara să aibă un colț al ei!

— Nu ai dreptul! Totul e al meu acum! a urlat mama.

Am simțit că cedez. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Vecina de la trei, doamna Stanciu, m-a văzut și mi-a făcut semn să cobor la ea.

— Draga mea, știu prin ce treci… Și mama mea era la fel după ce a rămas singură. E boală grea asta… Poate ar trebui să vorbești cu cineva…

Am dat din cap fără speranță. Cum să-i explic mamei că are nevoie de ajutor? Pentru ea, orice discuție despre psiholog e o rușine.

În zilele următoare am încercat să fac mici schimbări: am aruncat câteva reviste vechi când mama nu era acasă; am mutat niște cutii în debara; am făcut ordine pe balcon ca Mara să poată desena la măsuță. Dar mama observa orice detaliu:

— Unde e revista cu rețete din 1998? Unde mi-e borcanul verde?

— Mamă, nu mai avem loc! Mara nu are unde să se joace!

— Nu mă interesează! Dacă nu-ți convine, pleacă!

Dar unde să plec? Cu ce bani? Salariul meu abia ajunge pentru mâncare și grădiniță.

Într-o noapte am visat că eram iar copil și mă ascundeam sub masă ca să scap de țipetele mamei. M-am trezit transpirată și am privit-o pe Mara dormind lângă mine. Mi-am promis că nu o voi lăsa niciodată să simtă aceeași frică.

A doua zi am sunat-o pe sora mea mai mare, Cristina, care locuiește la Brașov.

— Nu mai pot… Nu mai rezist aici…

— Știu prin ce treci… Dar mama nu se va schimba decât dacă vrea ea. Poate ar trebui să vorbești cu un psiholog pentru tine și pentru Mara…

Am oftat. Cristina avea dreptate. Dar cum să găsesc timp și bani pentru asta?

Într-o duminică dimineață, Mara s-a îmbolnăvit: febră mare, tuse urâtă. Am chemat salvarea; medicii au spus că aerul din casă e prea încărcat de praf și mucegai.

— Trebuie aerisit zilnic și făcut curățenie generală! mi-a spus asistenta.

Mama s-a supărat rău:

— Acum vin străinii să-mi spună ce să fac în casa mea?

M-am uitat la Mara: obrajii roșii de febră, ochii triști. Atunci am decis: orice ar fi, trebuie să schimb ceva.

Am început să caut anunțuri de chirie pentru o garsonieră micuță. Am vorbit cu directoarea grădiniței pentru un program prelungit ca să pot lucra mai mult. Am vândut câteva bijuterii vechi ca să strâng bani pentru avans.

Când i-am spus mamei că plecăm, a început să plângă:

— O să mă lași singură? O să mor aici între lucrurile mele!

Am îmbrățișat-o strâns:

— Mamă, te rog… Ai nevoie de ajutor. Și eu am nevoie de aer pentru copilul meu.

Am plecat după două luni de chinuri și negocieri dureroase. Mama a rămas singură printre lucrurile ei; eu și Mara am început o viață nouă într-o garsonieră micuță dar curată.

Uneori mă gândesc dacă am făcut bine sau dacă am abandonat-o pe mama când avea cea mai mare nevoie de mine. Dar apoi o văd pe Mara râzând în camera ei luminată și știu că am ales corect.

Oare câți dintre noi trăim prizonieri ai trecutului părinților noștri? Câți avem curajul să rupem lanțurile? Voi ce ați fi făcut în locul meu?