Umbrele unei prietenii pierdute: Când maternitatea devine o barieră

— Irina, nu mai pot să te văd așa! Am izbucnit fără să-mi dau seama, în mijlocul bucătăriei ei, unde mirosul de lapte praf și scutece murdare plutea greu în aer. Stătea pe un scaun, cu părul prins la repezeală într-un coc neglijent, purtând același tricou larg de trei zile. Ochii ei, cândva vii și plini de sclipire, erau acum obosiți, pierduți undeva între grijile pentru copil și dorința de a mai fi ea însăși.

— Nu înțelegi, Ana… Nu mai am timp nici să respir. Dacă nu plânge Vlad, trebuie să spăl, să gătesc, să fac ordine. Și când adoarme, cad lată pe canapea. Ce vrei de la mine? Să ies la cafea ca înainte? Să mă îmbrac frumos pentru cine? Pentru oglinda din baie?

Am simțit un nod în gât. Irina fusese mereu sufletul petrecerii, fata care nu ieșea din casă fără ruj roșu și părul perfect coafat. Îi invidiam naturalețea și felul în care reușea să fie mereu în centrul atenției. Acum, abia dacă mai ieșea din casă. Soțul ei, Radu, părea tot mai absent, iar eu… eu mă simțeam neputincioasă.

— Irina, știu că e greu, dar nu poți să te pierzi pe tine. Uite-te la tine… Nu ai mai râs de luni întregi! Nici măcar nu ai mai ieșit la o plimbare cu mine sau cu fetele. Toată lumea te caută și tu nu răspunzi la telefon.

A oftat adânc și s-a uitat la mine cu o tristețe pe care nu i-o știam.

— Ana, nu e vorba că nu vreau. Dar nimeni nu mă înțelege. Toți cred că maternitatea e ca-n filme: copilul doarme liniștit, mama arată impecabil și casa e lună. Realitatea e că nu am dormit o noapte întreagă de când l-am născut pe Vlad. Radu vine târziu acasă și mă întreabă doar dacă am făcut mâncare. Mama mă sună să-mi spună ce greșesc. Și tu… tu vii și-mi spui că m-am schimbat. Da, m-am schimbat! Dar nu pentru că am vrut.

Am simțit cum mi se umezeau ochii. Nu voiam să o rănesc, dar nici nu puteam să o las să se stingă încet sub povara asta.

— Irina, hai să ieșim măcar până la magazin. Îți promit că stau eu cu Vlad cât te schimbi. Sau hai să mergem la coafor, ca pe vremuri! Te ajut eu cu orice ai nevoie.

A clătinat din cap.

— Nu pot. Dacă plânge? Dacă are nevoie de mine? Nici nu mai știu cine sunt fără el.

În acel moment am realizat cât de mult se schimbase totul între noi. Prietenia noastră fusese mereu despre împărtășit bucurii și necazuri, despre râsete târzii și planuri nebunești. Acum, fiecare conversație era despre Vlad: cât a dormit, cât a mâncat, dacă are colici sau nu. Eu încercam să-i povestesc despre serviciu sau despre noul băiat care mă făcea să zâmbesc, dar ea părea că nu mă mai aude.

Într-o seară, după ce am plecat de la ea cu inima grea, am primit un mesaj de la Radu:

„Ana, poți veni mâine să stai puțin cu Irina? Nu mai știu cum s-o ajut. E tot mai retrasă și nici cu mine nu mai vorbește.”

Am mers a doua zi cu sufletul la gură. Am găsit-o pe Irina stând pe podea lângă pătuțul lui Vlad, plângând în hohote.

— Nu sunt o mamă bună… Nu sunt o soție bună… Nu mai sunt nimic!

M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe.

— Ești cea mai bună prietenă pe care am avut-o vreodată. Și ești o mamă minunată! Dar ai nevoie de ajutor și nu e nicio rușine în asta.

A început să tremure ușor.

— Mi-e frică să cer ajutor. Toată lumea se așteaptă să le fac pe toate perfect. Dacă spun că nu pot, o să creadă că sunt slabă.

— Nimeni nu e perfect, Irina! Și eu am zile când simt că mă sufoc la birou sau că nu sunt destul de bună pentru nimeni. Dar tu… tu ai nevoie de timp pentru tine. Hai să vorbim cu Radu. Hai să găsim împreună o soluție!

Am stat atunci până târziu și am vorbit despre tot ce o apăsa: presiunea familiei lui Radu care îi reproșa că nu gătește destul de des, mama ei care îi spunea că „pe vremea mea creșteam trei copii fără ajutor”, prietenele care postau poze perfecte cu bebeluși zâmbitori pe Facebook.

În următoarele săptămâni am încercat să fiu acolo pentru ea cât de mult am putut: îi aduceam mâncare gătită, ieșeam împreună la plimbare cu Vlad sau pur și simplu stăteam de vorbă la telefon când avea nevoie să plângă sau să râdă.

Dar prietenia noastră nu mai era la fel. Simțeam mereu un zid invizibil între noi — zidul format din oboseală, nesiguranță și vinovăție. Uneori mă întrebam dacă nu cumva eram egoistă pentru că voiam „vechea Irina” înapoi.

Într-o zi, după aproape un an de la nașterea lui Vlad, am primit un mesaj scurt: „Ana, îți mulțumesc că n-ai renunțat la mine.”

Am plâns atunci ca un copil. Poate că prieteniile adevărate trec prin încercări grele și uneori se transformă pentru totdeauna. Dar oare câți dintre noi avem curajul să rămânem aproape când totul se schimbă?

Mă întreb adesea: câte prietenii se pierd pentru că nu știm cum să fim acolo unul pentru celălalt atunci când viața ne dărâmă? Voi ce ați face dacă cea mai bună prietenă a voastră s-ar pierde în rolul de mamă?