Umbra mamei-soacre: Povestea unei iubiri încercate

— Iar ai fost la mama ta? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura de furie și neputință.

Radu s-a oprit în prag, cu sacoșa de la Mega încă în mână. A ezitat o clipă, apoi a oftat, evitându-mi privirea.

— Am trecut pe la ea… voia să-mi dea niște sarmale. Știi că îi ies mai bune decât oriunde, a murmurat el, ca și cum ar fi vorbit despre vreme.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu era prima dată când făcea asta. De fapt, de luni bune, Radu găsea mereu un pretext să treacă pe la doamna Viorica. Ba să-i ducă niște medicamente, ba să-i repare robinetul, ba să-i care cumpărăturile. Și mereu se întorcea cu ceva de mâncare — ciorbă de perișoare, plăcintă cu brânză, cozonac. Mâncăruri pe care eu nu le găteam niciodată „ca la mama acasă”.

Noaptea trecută am visat-o din nou pe soacră-mea. Era în bucătăria noastră, îmbrăcată în halatul ei roz, amestecând cu lingura de lemn în oala mea de supă. M-a privit cu un zâmbet superior și a spus: „Lasă, Ioana, că fac eu, tu nu te pricepi.” M-am trezit transpirată și cu inima bătând nebunește. M-am uitat la Radu care dormea liniștit lângă mine și m-am întrebat: oare chiar sunt geloasă pe propria lui mamă?

A doua zi, la prânz, am încercat să-i vorbesc deschis.

— Radu, simt că nu mai suntem o familie. Parcă suntem doar niște chiriași în aceeași casă. Tu ai mereu timp pentru mama ta, dar pentru mine nu mai ai niciodată.

El a ridicat din umeri, obosit.

— Ioana, exagerezi. E mama mea. Nu pot s-o las singură. Știi cât de mult ține la mine.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine? De ce nu poți să mă alegi pe mine măcar o dată?

A tăcut. S-a uitat la mine ca și cum n-ar fi înțeles întrebarea. Poate chiar nu înțelegea. Sau poate nu voia să înțeleagă.

Am început să mă simt tot mai singură. Prietenele mele râdeau când le povesteam.

— Las-o, fată! Toți bărbații sunt așa cu mamele lor! Dacă vrei liniște, fă-i și tu sarmale ca la Viorica!

Dar eu nu voiam să concurez cu soacră-mea. Nu voiam să devin o copie palidă a ei doar ca să-l păstrez pe Radu lângă mine.

Într-o seară, după ce el a plecat din nou „doar pentru puțin timp” la mama lui, am rămas singură în bucătărie. Am privit masa goală și am izbucnit în plâns. M-am întrebat dacă nu cumva problema era la mine. Poate eram prea posesivă? Poate nu știam să iubesc fără să cer exclusivitate?

Când s-a întors, l-am întrebat direct:

— Radu, dacă ar trebui să alegi între mine și mama ta… ce ai face?

A rămas mut. S-a uitat la mine ca la un copil care pune întrebări absurde.

— Nu pot alege, Ioana. Ești soția mea, dar ea e mama mea. Nu poți cere asta de la mine.

— Dar eu simt că deja ai ales… și nu sunt eu cea aleasă.

A doua zi am primit un mesaj de la soacră-mea: „Ioana, te invit duminică la masă. Să vezi și tu cum se face adevărata ciorbă de burtă.” Am simțit un nod în gât. Era invitație sau provocare?

Am acceptat totuși. Duminica am ajuns la ea cu un buchet de flori și un zâmbet forțat. În bucătărie mirosea a ceapă călită și a supă fierbinte. Doamna Viorica m-a întâmpinat cu un aer superior.

— Hai, Ioana, pune-ți șorțul! Să vezi cum se face treabă adevărată!

Am încercat să țin pasul cu ea, dar orice făceam era greșit: „Nu așa se taie morcovul!”, „Nu pune atâta sare!”, „Lasă-mă pe mine!”

Radu a intrat vesel în bucătărie.

— Ce bine miroase! Mamă, ești cea mai tare!

M-am simțit invizibilă. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere.

Seara, acasă, i-am spus lui Radu:

— Nu mai pot trăi așa. Ori suntem o familie noi doi și punem limite, ori… nu mai are rost.

A fost pentru prima dată când l-am văzut speriat.

— Ioana… nu vreau să te pierd.

— Atunci arată-mi că sunt importantă pentru tine! Nu vreau să fiu mereu pe locul doi!

Au urmat luni grele. Am mers împreună la consiliere de cuplu. Am vorbit despre limite sănătoase, despre nevoia fiecăruia de apartenență și siguranță. A fost greu pentru Radu să accepte că trebuie să se desprindă puțin de mama lui ca să poată construi ceva real cu mine.

Doamna Viorica n-a fost încântată deloc. M-a acuzat că îl „întorc” pe fiul ei împotriva ei.

— Ioana, tu nu știi ce e sacrificiul unei mame! Eu l-am crescut singură! Cum poți să-mi ceri să mă dau la o parte?

— Nu vă cer să vă dați la o parte… doar să ne lăsați spațiu să fim o familie.

Au trecut doi ani de atunci. Relația noastră încă are urme adânci din acea perioadă. Radu încearcă să fie prezent acasă și să mă pună pe primul loc, dar uneori îl văd cum oftează după mâncarea mamei lui sau după glumele ei din copilărie.

Eu încă mă lupt cu nesiguranța și cu teama că nu voi fi niciodată „ca la mama acasă”. Dar am învățat că iubirea adevărată nu e despre competiție sau sacrificiu total — ci despre echilibru și respect reciproc.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc umbra mamei-soacre fără să spună nimic? Oare câți bărbați știu cât doare să fii mereu pe locul doi? Ce credeți — e gelozie sau doar dorința firească de a fi iubită pe deplin?