Vizita Neanunțată: Lecția Iertării și Înțelegerii

— Nu pot să cred că ai venit iar fără să anunți, Lidia! am izbucnit, încercând să-mi ascund vocea tremurândă în spatele ușii pe care abia o deschisesem. Ploua torențial, iar pașii ei răsunaseră pe scările blocului ca niște bătăi de ceas.

Ea m-a privit cu ochii ei verzi, reci, dar plini de o tristețe pe care nu o înțelegeam încă. — Am trecut doar să văd dacă sunteți bine, Irina. Nu trebuie să faci atâta caz.

Soțul meu, Radu, era la serviciu. Copiii erau la bunici. Eram doar eu și ea, două femei prinse într-o încăpere prea mică pentru orgoliile noastre. Am oftat adânc și am făcut un pas înapoi, lăsând-o să intre.

Nu era prima dată când Lidia venea neanunțată. La începutul căsniciei mele cu Radu, o găseam adesea în bucătărie, mutând borcane sau criticând felul în care aranjam masa. „Așa nu se face ciorba de perișoare”, spunea ea, iar eu mă simțeam ca o fetiță certată la școală. Dar niciodată nu i-am spus cât mă doare. Am lăsat resentimentele să se adune, ca praful pe rafturile din sufragerie.

În acea zi ploioasă, însă, ceva s-a schimbat. Poate pentru că eram obosită după o săptămână grea la serviciu, poate pentru că simțeam că nu mai pot duce povara tăcerii.

— Lidia, de ce nu mă poți suna înainte să vii? De ce simt mereu că trebuie să fiu pregătită pentru tine? am întrebat cu voce joasă.

Ea s-a așezat pe canapea și a privit pe geam, unde ploaia bătea ritmic în sticlă. — Pentru că mi-e dor de voi. Pentru că nu știu cum altfel să vă arăt că-mi pasă.

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit de propria mea mamă, care murise când aveam douăzeci și doi de ani. Poate că și eu aș fi făcut la fel dacă aș fi avut șansa să-mi văd copiii crescând.

Dar nu era doar dorul ei problema noastră. Era ceva mai adânc, ceva ce nu spusese niciodată cu voce tare.

— Ți-ai iertat vreodată soacra? am întrebat-o brusc.

Lidia s-a uitat la mine surprinsă. — Nu cred că am avut ce să-i iert. Era o femeie rece, dar corectă.

— Atunci de ce ții supărările astea atât de mult? De ce nu poți trece peste lucrurile mici?

A tăcut mult timp. Am auzit doar ceasul din hol și ploaia care se domolea încet.

— Pentru că mi-e teamă că dacă uit, o să se repete. Că dacă iert prea ușor, oamenii vor profita de mine. Așa am crescut eu: să nu uit niciodată cine mi-a greșit.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mi-am dat seama că nu era vorba doar despre mine sau despre ea, ci despre generații întregi de femei care au purtat poveri nespuse.

— Știi… și eu port supărări vechi. Dar nu vreau ca fetița mea să crească văzându-mă mereu încruntată când vii tu la noi.

Lidia a zâmbit trist. — Nici eu nu vreau asta.

Am stat amândouă în tăcere câteva minute. Apoi am început să vorbim despre lucruri mici: despre rețete, despre copilăria lui Radu, despre cum era viața la țară înainte de Revoluție. Pentru prima dată, am simțit că o ascult cu adevărat.

Când Radu a ajuns acasă, ne-a găsit râzând în bucătărie, cu ceaiul aburind între noi.

— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat el uimit.

— Nimic special, doar două femei care au decis să lase trecutul în urmă, am spus eu zâmbind.

După acea zi, relația noastră nu a devenit perfectă peste noapte. Au mai fost momente tensionate, vizite neanunțate și replici acide. Dar ceva s-a schimbat: am început să vorbim mai deschis, să ne spunem ce ne doare fără teamă că vom fi judecate.

Poate că iertarea nu vine ușor pentru nimeni. Poate că uneori e nevoie de o ploaie torențială și de o după-amiază în care două suflete rănite să se privească sincer în ochi.

Mă întreb acum: câte familii ar putea fi salvate dacă am avea curajul să spunem ce simțim cu adevărat? Oare cât de greu e să facem primul pas spre iertare?