Numele care ne desparte: Povestea unei tradiții de familie și a unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred, Irina! Cum să nu-i dai copilului numele lui tataie Gheorghe? Ai uitat ce înseamnă să fii parte din familia noastră?

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu miros de cafea proaspătă și pâine prăjită. Era o dimineață de martie, iar soarele abia pătrundea printre perdelele groase. Irina stătea în fața mea, cu mâinile pe burtica rotundă, privindu-mă cu ochii umezi. Fiul meu, Radu, încerca să mă tempereze, dar eu simțeam cum mi se strânge inima de furie și neputință.

— Elena, te rog… Nu e vorba că nu-l respectăm pe tataie Gheorghe. Dar vrem ca băiatul nostru să aibă un nume al lui, să nu simtă că trăiește mereu în umbra altcuiva, a spus Irina cu o voce tremurată.

M-am ridicat brusc de pe scaun. Am simțit cum trecutul se prăbușește peste mine ca un val rece. În familia noastră, toți băieții au purtat numele bunicului lor. Așa a fost la tata, așa a fost la fratele meu, la Radu… Așa trebuia să fie și la nepotul meu. Era singura legătură care ne ținea împreună după atâtea pierderi și certuri.

— Și ce o să-i spui când va crește? Că nu ai avut curaj să respecți tradiția? Că ai vrut să fii diferită? am întrebat-o, aproape șoptind.

Irina s-a uitat la Radu, căutând sprijin. El a venit lângă ea și i-a luat mâna.

— Mamă, nu vrem să te rănim. Dar vrem ca băiatul nostru să fie David. E un nume care ne place amândurora. Și…

Nu l-am lăsat să termine. Am ieșit pe balcon, trântind ușa după mine. Am privit blocurile gri din cartierul nostru din Pitești și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Tataie Gheorghe nu mai era de mult printre noi, dar îi simțeam prezența în fiecare colț al casei. Îl vedeam în ochii lui Radu, în felul în care își ținea spatele drept sau în cum își freca mâinile când era nervos.

M-am întors în bucătărie după câteva minute. Irina plângea încet, iar Radu o ținea strâns în brațe.

— Poate că nu înțelegi acum, mamă, dar pentru noi contează mai mult ca băiatul nostru să fie fericit decât să poarte un nume care nu-l reprezintă, a spus Radu cu voce joasă.

Am simțit cum mă sufoc. Toată viața am făcut sacrificii pentru familie. Am rămas cu tata după ce mama a murit devreme, am avut grijă de frații mei mai mici, am muncit la fabrica de textile până mi-au sângerat palmele. Totul pentru ca numele nostru să nu se piardă.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, atingând fotografiile vechi de pe rafturi: tataie Gheorghe cu mustața lui groasă și ochii blânzi; eu copil, ținându-l de mână pe Radu la botez; fratele meu, Mihai, plecat demult în Italia și uitat de toți…

A doua zi am mers la cimitir. M-am așezat lângă mormântul tatălui meu și am început să vorbesc cu el ca odinioară:

— Tataie, ce-ai fi făcut tu? Cum să-i las să rupă tot ce ai clădit?

Vântul adia printre crucile reci. Am plâns acolo mult timp, până când am simțit că nu mai pot respira.

Câteva zile mai târziu, Irina a venit singură la mine acasă. Avea ochii umflați de plâns.

— Elena… știu cât de mult înseamnă pentru tine tradiția asta. Dar eu am crescut fără tată și fără bunici. Pentru mine familia nu e despre nume, ci despre iubire și sprijin. Vreau ca băiatul nostru să știe că poate fi cine vrea el să fie…

Am privit-o lung. În ochii ei am văzut aceeași teamă pe care o simțisem și eu când eram tânără: teama de a nu fi acceptată, de a nu fi suficient de bună pentru ceilalți.

— Și dacă peste ani va regreta că nu poartă numele bunicului? Dacă va simți că nu aparține cu adevărat familiei noastre?

Irina a zâmbit trist:

— Atunci îi vom povesti despre el. Îi vom arăta poze, îi vom spune povești… Dar îl vom lăsa să fie David.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. O parte din mine voia să țipe, să interzică totul. Dar alta… alta își amintea cât de greu mi-a fost mie când nimeni nu m-a ascultat niciodată.

În ziua botezului am stat retrasă într-un colț al bisericii. Preotul rostea numele „David” cu voce gravă. Lumea zâmbea, Irina plângea de fericire, iar Radu mă privea cu teamă și speranță.

După slujbă, m-am apropiat de leagănul micuțului. L-am luat în brațe și i-am șoptit:

— Să fii fericit, David… Să nu uiți niciodată cine ești și de unde vii.

Acum mă întreb: oare am făcut bine că am cedat? Sau am lăsat o parte din sufletul familiei mele să se piardă pentru totdeauna? Ce contează mai mult: tradiția sau fericirea copiilor noștri?