Între Datoria față de Familie și Adevărul Inimii: Povestea Mea

— Nu mă interesează ce simți tu, Radu! Familia nu se destramă pentru o toană! vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni de abur și timp. Eu stăteam la masă, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să nu mă uit la fratele meu. Radu avea ochii roșii, dar nu plângea. De data asta, nu mai plângea.

— Mamă, nu e o toană. Nu mai pot. Nu o mai iubesc pe Irina. Ne certăm zilnic, nu mai avem nimic în comun. Am încercat, dar nu merge.

Mama s-a ridicat brusc și a trântit farfuria în chiuvetă. Tata, ca de obicei, tăcea. Se uita la televizorul din sufragerie, de parcă acolo s-ar fi dat răspunsurile la toate problemele noastre.

— Și ce vrei să faci? Să divorțezi? Să râdă satul de noi? Să-ți bați joc de copilul ăla? a continuat mama, cu vocea tremurândă de furie.

— Da, vreau să divorțez. Nu mai pot trăi așa. Nici pentru copil nu e bine să ne vadă certându-ne mereu.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eram prinsă la mijloc între fratele meu și mama noastră. Întotdeauna am fost „copilul bun”, cea care nu ridica vocea, cea care încerca să împace pe toată lumea. Dar acum simțeam că mă sufoc.

Radu a plecat din bucătărie fără să mai spună nimic. Mama s-a prăbușit pe scaunul lui și a început să plângă încet, cu capul în mâini. Am vrut să o îmbrățișez, dar m-am oprit. Știam că nu ar fi acceptat niciun gest de compasiune din partea mea acum.

În zilele următoare, tensiunea din casă a crescut. Mama îl suna pe Radu de zeci de ori pe zi, îl implora să se răzgândească, îl amenința că nu-l va mai primi acasă dacă divorțează. Irina venea la noi cu copilul și încerca să pară calmă, dar ochii ei trădau oboseala și disperarea.

Într-o seară, când am ajuns acasă de la serviciu, am găsit-o pe mama vorbind la telefon cu mătușa Mioara:

— Nu știu ce s-a întâmplat cu el! Parcă nu mai e băiatul meu… O fi găsit pe alta, cine știe! S-a stricat lumea asta… Pe vremea mea, femeile răbdau!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am intrat în bucătărie și am spus:

— Mamă, poate că nu e vina nimănui. Poate că pur și simplu nu se mai iubesc. Nu e drept să-i forțezi să stea împreună doar ca să nu vorbească lumea.

M-a privit ca și cum aș fi trădat-o.

— Tu nu înțelegi nimic! Familia e sfântă! Ce exemplu dăm copilului dacă tata pleacă cu alta?

Nu am mai zis nimic. M-am retras în camera mea și am plâns în pernă. M-am gândit la copilul lor, la nepoțelul meu, Andrei, care avea doar șase ani și care deja întreba de ce mami și tati nu mai dorm împreună.

Adevărul era că Radu își găsise pe altcineva. O chema Alina și lucra cu el la firmă. Era blândă, zâmbitoare și părea că îl face fericit. Îl văzusem o dată cu ea în parc și am simțit o ciudată amestecare de bucurie și vinovăție: bucurie că fratele meu zâmbea din nou; vinovăție pentru Irina și pentru mama.

Când mama a aflat de Alina, a fost ca un cutremur în casă.

— Deci asta era! Pentru o femeie destrăbălată îți lași familia? Să nu-mi mai calci pragul!

Radu a plecat atunci definitiv. Tata a rămas la fel de absent ca întotdeauna. Eu am rămas între două lumi: una a tradiției rigide și una a adevărului inimii.

Irina a încercat să salveze ceva din relație, dar era prea târziu. Radu era hotărât. A urmat procesul de divorț, discuții despre custodie, certuri interminabile despre bani și vizite.

Mama s-a închis în ea însăși. Nu vorbea cu nimeni zile întregi. Când veneam acasă, găseam mâncarea gătită ca pe vremuri, dar gustul era amar. Tata mergea la birt mai des ca niciodată.

Într-o zi, am găsit-o pe mama stând pe bancă în fața blocului, privind în gol.

— Ce rost mai are totul? Toată viața am muncit pentru voi… Și uite cum s-a ales praful de tot.

Am încercat să-i spun că poate fericirea lui Radu contează mai mult decât gura lumii sau tradițiile vechi. Dar nu m-a ascultat.

— O să vezi tu când o să ai copii… O să vezi cât doare când îi vezi rătăcind.

Au trecut luni de zile până când lucrurile s-au mai liniștit. Radu s-a mutat cu Alina într-un apartament mic din oraș. Irina s-a obișnuit cu noua viață și Andrei părea că începe să accepte situația. Mama însă nu l-a iertat niciodată pe Radu. Nici pe mine nu m-a iertat că l-am susținut.

Într-o seară târzie, după ce am stat mult timp singură în camera mea, m-am întrebat: oare câte familii trăiesc drama asta în tăcere? Câte mame aleg să țină copiii lângă ele cu orice preț, chiar dacă îi văd nefericiți? Și câți dintre noi avem curajul să ne urmăm inima fără să distrugem tot ce iubim?

Poate că adevărata întrebare e: ce contează mai mult — liniștea aparentă a unei familii sau curajul de a fi sincer cu tine însuți? Voi ce credeți?