Despărțirea care m-a rupt în două: Lupta pentru copilul meu și pentru mine însămi

— Irina, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa! vocea lui Vlad răsună ca un trăsnet în bucătăria noastră mică, în timp ce eu încercam să spăl vasele, cu mâinile tremurânde. Era o seară de martie, friguroasă, iar fetița noastră, Mara, dormea în camera ei, cu păpușa preferată strânsă la piept.

M-am oprit din spălat și am rămas cu privirea pierdută în chiuvetă. Nu era prima dată când auzeam asta, dar de data asta era altfel. În vocea lui nu mai era doar oboseală, ci și hotărâre. Am simțit cum mă cuprinde un val de panică, dar am încercat să-mi păstrez calmul.

— Ce vrei să spui? am întrebat încet, fără să-l privesc.

— Vreau să divorțăm, Irina. Nu mai merge. Nu mai suntem o familie. Tu ești mereu ocupată cu munca ta, eu nu mai simt nimic… Ne mințim singuri.

Am simțit cum mi se taie respirația. De treisprezece ani eram împreună. Am trecut prin atâtea: rate la bancă, concedieri, nașterea Marei, certuri și împăcări. Dar niciodată nu crezusem că vom ajunge aici. În ultimii ani, Vlad devenise tot mai absent. Nu mă mai privea ca la început, nu-mi mai aducea flori decât de 8 martie și de ziua mea, iar atunci părea că o face din obligație. Eu încercam să arăt bine, să fiu atentă la el, dar totul era în zadar.

— Și Mara? am întrebat cu voce stinsă.

— Vom vedea… Poate rămâne la tine, poate la mine. O să discutăm cu avocații.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Mara era sufletul meu. Cum să accept că aș putea s-o văd doar din când în când? Am plâns toată noaptea, ascunsă în baie, ca să nu mă audă nici Vlad, nici Mara.

A doua zi am sunat-o pe Ana, cea mai bună prietenă a mea. Ea mi-a recomandat-o pe avocata Raluca Popescu — o femeie puternică, trecută printr-un divorț urât și ea însăși. La prima întâlnire cu Raluca am simțit că am găsit pe cineva care mă înțelege.

— Irina, trebuie să fii tare. Custodia nu se câștigă ușor, mai ales dacă Vlad vrea să lupte. Dar ai avantajul că ai fost mereu implicată în creșterea Marei. Trebuie să aduni dovezi: poze, mesaje, martori… Tot ce poate arăta că tu ești cea mai potrivită pentru ea.

Am început să adun tot ce puteam: poze de la serbări, mesaje cu educatoarea, bonuri de la medic. Între timp, Vlad devenea tot mai rece. Vorbea cu mine doar despre bani și programul Marei. Într-o seară a venit acasă cu o cutie mare de jucării și i-a spus Marei:

— Tati o să stea puțin departe de voi, dar te iubește mult! O să vii la mine în weekenduri!

Mara s-a uitat la mine speriată:

— Mami, tu vii cu mine?

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Nu știu încă, puiule… Dar o să fiu mereu aproape de tine.

În zilele care au urmat am început să simt privirile vecinilor pe spate. La magazinul din colț, doamna Viorica șoptea cu altcineva când intram: „Uite-o pe Irina… A ajuns și ea ca toate celelalte.” M-am simțit judecată pentru că nu am reușit să-mi țin familia unită.

Mama mea a venit într-o zi la mine și mi-a spus:

— Irina, poate ar trebui să mai încercați… Pentru Mara. Eu am stat cu taică-tu treizeci de ani chiar dacă nu ne-am iubit mereu.

— Mamă, nu pot să trăiesc mințindu-mă! Nu vreau ca Mara să creadă că așa e normal!

În ziua procesului am tremurat toată dimineața. Vlad a venit cu un avocat tânăr și arogant. În sala de judecată m-am simțit mică și neputincioasă. Vlad a spus că eu sunt prea ocupată cu munca și că el ar putea oferi Marei stabilitate. Raluca a intervenit:

— Doamnă judecător, clienta mea a fost mereu prezentă în viața copilului. Avem dovezi clare că Vlad a lipsit luni întregi din cauza serviciului.

Am plâns când am vorbit despre Mara:

— E tot ce am mai scump pe lume… Fără ea nu sunt nimic.

După proces am ieșit pe hol și l-am văzut pe Vlad privind în gol. M-am apropiat de el:

— Vlad… De ce trebuie să fie totul atât de greu?

El a ridicat din umeri:

— Poate pentru că niciunul dintre noi nu știe ce vrea cu adevărat…

Au urmat luni grele: vizite la psiholog pentru Mara, discuții interminabile despre bani și programul de vizitare. Într-o seară Mara mi-a spus:

— Mami, tu mă iubești chiar dacă tati spune că e vina ta?

Atunci am simțit că lumea se prăbușește peste mine.

— Puiule, nu e vina nimănui… Și te iubesc mai mult decât orice pe lume!

În final, instanța mi-a dat custodia Marei, dar Vlad are dreptul s-o vadă în fiecare weekend. Nu e victoria pe care mi-am dorit-o — e doar un compromis dureros.

Acum încerc să-mi reconstruiesc viața. Seara mă uit la Mara cum doarme și mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Încerc să-mi regăsesc valoarea ca femeie și ca mamă într-o lume care încă mă judecă.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne mai aparțin? Câți avem curajul să ne rupem din lanțurile aparențelor pentru a ne salva pe noi și pe copiii noștri?