Noaptea în care mi-am dat fiul și nora afară: Când am înțeles că nu mai pot

— Nu se poate așa ceva, Vlad! Nu mai suport! — vocea mea răsuna spartă prin apartamentul mic, cu pereți subțiri, în timp ce încercam să-mi țin lacrimile în frâu. Era trecut de ora opt seara, iar eu tocmai intrasem pe ușă după o zi istovitoare la spital, unde lucrez ca infirmieră. Mirosea a mâncare arsă și a parfum ieftin, iar din sufragerie răzbătea râsul strident al Anei, nora mea.

Nu era prima dată când îi găseam acolo, dar de data asta aduseseră și prieteni. Patru tineri necunoscuți, cu sticle de bere pe masă și picioarele urcate pe canapeaua veche, moștenită de la mama mea. M-am oprit în prag, cu sacoșele atârnând greu în mâini, simțind cum mi se strânge stomacul de furie și neputință.

— Mamă, nu te supăra, doar stăm puțin — a zis Vlad, fără să se ridice. Ana nici măcar nu s-a uitat la mine. Am simțit cum mă arde privirea lor indiferentă.

Acum șase luni, Vlad și Ana au venit la mine cerând ajutor. „Mamă, nu ne mai descurcăm cu chiria. Ne lași să stăm la tine o perioadă?” Am acceptat fără să clipesc. Era fiul meu, copilul pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit pentru altă femeie. Am muncit două joburi ca să nu-i lipsească nimic. Când l-am văzut cu ochii înlăcrimați la ușă, mi s-a rupt sufletul.

Primele săptămâni au fost suportabile. Îi găteam, le spălam hainele, le lăsam bani pe masă pentru cumpărături. Dar încet-încet, au început să profite. Nu mai ajutau cu nimic prin casă, nu-și căutau serviciu, iar Ana îmi răspundea obraznic la orice observație. Vlad era tot mai absent, prins între jocuri pe calculator și discuții interminabile cu prietenii lui.

Într-o seară, i-am găsit certându-se violent în bucătărie. Ana țipa că Vlad nu face nimic toată ziua, iar el îi reproșa că nu știe să gătească. Am încercat să-i împac, dar m-au repezit amândoi: „Nu te băga, mamă! Nu e treaba ta!”

De atunci, atmosfera s-a răcit. Mă simțeam o străină în propria casă. Mergeam la serviciu cu inima grea și mă întorceam acasă cu teamă de ce voi găsi.

În acea noapte fatidică, când i-am găsit cu prietenii lor necunoscuți, ceva s-a rupt definitiv în mine. M-am dus direct la dulapul cu chei și am luat setul de rezerve pe care îl lăsasem pentru ei.

— Vreau să plecați! — am spus răspicat, cu voce tremurată dar fermă. — Gata! Nu mai pot! E casa mea și nu mai accept să fiu tratată așa!

Vlad s-a ridicat brusc:

— Mamă, exagerezi! Unde vrei să mergem la ora asta?

— Oriunde! — am urlat aproape isteric. — Dar nu mai aici! Mi-ați distrus liniștea! Mi-ați călcat sufletul în picioare!

Ana a început să râdă batjocoritor:

— Uite cine face pe victima! Dacă nu ne ajutai, tot tu plângeai că nu te vizitează nimeni!

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se taie respirația. Era ca și cum o străină mi-ar fi vorbit așa. Vlad s-a uitat la mine pentru prima dată cu adevărat:

— Bine… plecăm! Dar să nu te aștepți să mai auzi de noi!

Au ieșit trântind ușa după ei. Prietenii lor au plecat fără un cuvânt. Am rămas singură în mijlocul sufrageriei devastate, cu lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „Sperăm să fii fericită acum.”

Au trecut șapte zile de atunci și încă nu pot dormi noaptea. Mă plimb prin casă ca o umbră, ascultând liniștea apăsătoare care înainte îmi lipsea atât de mult. Vecina mea, doamna Stanciu, m-a întrebat ieri dacă sunt bine.

— E greu să fii mamă… — i-am spus încet.

— Dar uneori trebuie să-ți aperi sufletul — mi-a răspuns ea.

Am încercat să-l sun pe Vlad de câteva ori. Nu mi-a răspuns niciodată. Ana m-a blocat peste tot. M-am gândit dacă am greșit undeva ca mamă. Poate am fost prea permisivă? Poate am dat prea mult fără să cer nimic în schimb?

Sunt zile când îmi spun că am făcut ce trebuia. Că merit liniște și respect în propria casă. Alteori mă apasă vina și dorul de fiul meu mă face să plâng până adorm.

Merg la serviciu ca un robot și evit discuțiile despre familie. Colegele mă privesc cu milă sau curiozitate. Nimeni nu știe ce e în sufletul unei mame care a fost nevoită să-și dea copilul afară din casă.

Poate într-o zi Vlad va înțelege că nu poți cere iubire fără respect. Poate va realiza cât de mult l-am iubit și cât m-a durut decizia asta.

Dar până atunci… rămân cu întrebarea care mă macină: oare cât trebuie să îndure o mamă înainte să spună „ajunge”? Și dacă spui „ajunge”, mai poți vreodată repara ce s-a rupt?