Am dat afară propriul meu fiu și am ales să trăiesc cu nora mea: Povestea unei mame care a spus „Destul!”

— Nu mai pot, Rareș! Ajunge! Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei, în timp ce el își arunca din nou cheile pe masă și trântea ușa de la frigider. Ochii lui, odinioară blânzi, erau acum două fântâni negre de furie și reproș. — Ce-ai pățit, mamă? Iar începi cu prostiile astea?

Nu era prima oară când ne certam. De fapt, de când murise soțul meu, Mihai, Rareș devenise tot mai greu de suportat. Parcă toată furia și neputința lui se revărsau asupra mea și asupra Anei, soția lui. Mihai fusese un bărbat frumos, cu ochi căprui calzi și voce adâncă, care știa să mă facă să râd chiar și în cele mai grele zile. Când a murit, am simțit că mi s-a rupt sufletul în două. Dar Rareș… Rareș s-a schimbat cu totul.

La început am crezut că e doar durerea pierderii tatălui său. Îl vedeam cum se închide în el, cum bea tot mai mult, cum ridică tonul la Ana pentru orice fleac. Îi luam apărarea: „E greu pentru el, Ana. Trebuie să ai răbdare.” Dar răbdarea Anei s-a subțiat ca o ață veche. Și răbdarea mea la fel.

Într-o seară, după ce Rareș a venit acasă mirosind a alcool și a început să țipe la Ana că nu e mâncarea destul de caldă, am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Ana plângea încet în bucătărie, iar eu stăteam pe hol, cu mâinile strânse pe lângă corp, tremurând de neputință. Am intrat la ea și i-am șoptit: — Nu mai pot să-l apăr. Nu mai pot.

A doua zi dimineață, Rareș a început iar scandalul. De data asta nu m-am mai putut abține. — Dacă nu-ți convine nimic aici, poți să pleci! i-am spus cu o voce pe care nici eu nu mi-o recunoșteam. S-a uitat la mine ca la o străină. — Tu mă dai afară din casa mea? — Casa asta e a mea! Și dacă nu te poți purta ca un om, da, te dau afară!

A plecat trântind ușa, urlând că sunt o nebună și că o să regret toată viața. Dar nu am regretat. Am simțit o liniște ciudată după aceea, ca și cum aerul devenise din nou respirabil.

Ana a rămas pe canapea, cu ochii roșii și obrajii umezi. — Nu trebuia să faceți asta pentru mine… — Nu doar pentru tine am făcut-o. Pentru noi două. Pentru liniștea casei asteia.

Zilele următoare au fost grele. Sora mea, Mariana, m-a sunat plângând: — Tu realizezi ce-ai făcut? O să vorbească tot satul! Cum să-ți dai afară propriul copil? — Dacă ai fi văzut ce-am văzut eu… dacă ai fi auzit cum vorbește… poate ai fi înțeles.

Nimeni nu m-a înțeles. Nici verișoarele mele, nici vecinii care mă priveau pe sub sprâncene când ieșeam la piață. Toți șușoteau: „Săraca femeie, a luat-o razna după ce i-a murit bărbatul.” Dar nimeni nu știa cum e să trăiești zi de zi cu frica unui scandal, cu teama că fiul tău ar putea ridica mâna la tine sau la nora ta.

Ana a început să zâmbească din nou după câteva săptămâni. Am început să gătim împreună, să bem cafeaua dimineața pe balcon și să povestim despre Mihai. — El n-ar fi lăsat niciodată lucrurile să ajungă aici, mi-a spus ea într-o zi. — Știu… dar nu mai e aici.

Rareș a încercat de câteva ori să se întoarcă. A venit într-o noapte beat și a bătut cu pumnii în ușă: — Mamă! Deschide! Nu mă lăsa afară ca pe un câine! Dar nu i-am deschis. L-am auzit plângând pe palier și mi s-a rupt inima. Dar știam că dacă îi deschid ușa, totul va începe din nou.

Au trecut luni de atunci. Rareș s-a mutat la un prieten și nu mai vorbește cu mine decât rar, prin mesaje scurte și reci: „Sper că ești mulțumită.” Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am pierdut pentru totdeauna legătura cu propriul meu copil.

Dar apoi o văd pe Ana râzând din nou sau mă trezesc dimineața fără nodul acela în stomac și știu că am făcut ce trebuia. Poate că am greșit că nu am avut curajul să spun „destul” mai devreme. Poate că dacă aș fi vorbit cu Mihai despre problemele lui Rareș când era încă în viață… Dar nu pot schimba trecutul.

Uneori stau seara pe balcon și privesc stelele, gândindu-mă la Mihai: „Ce-ai fi făcut tu?”

Poate că nu sunt o mamă bună după standardele lumii. Dar sunt o femeie care a ales liniștea și demnitatea în locul fricii.

Mă întreb: câte mame din România trăiesc cu rușinea și frica de a-și confrunta propriii copii? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”, chiar dacă toată lumea ne judecă?