Oaspete în propria mea familie: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Elena, să nu uiți să scoți hainele din mașina de spălat, mi-a spus mama, cu vocea ei blândă, dar ușor stinsă. Era a treia oară săptămâna asta când îmi amintea de lucruri simple, ca și cum ar fi încercat să-și găsească un rost în casa mea.

Am oftat în gând. Mă uitam la ea cum stătea pe marginea canapelei, cu mâinile împreunate în poală, privirea pierdută spre fereastră. De când se mutase la mine, după ce tata murise și apartamentul lor fusese vândut, parcă nu mai era mama pe care o știam. Era tăcută, atentă să nu deranjeze, mereu gata să se retragă în camera ei la cel mai mic semn că am nevoie de spațiu.

— Mamă, nu trebuie să-mi amintești mereu. E casa ta acum, fă ce vrei cu ea, i-am spus într-o seară, încercând să-i smulg un zâmbet.

— Nu e casa mea, Elena. E casa ta. Eu doar… stau aici o vreme, mi-a răspuns ea încet, fără să mă privească.

M-a durut răspunsul ei mai mult decât aș fi crezut. Am crescut cu ideea că familia e totul, că părinții trebuie respectați și ajutați la bătrânețe. Dar realitatea era mult mai complicată. Între serviciu, copilul meu adolescent – Vlad –, și grijile zilnice, nu mai aveam răbdare pentru sensibilitățile mamei. Îmi era greu să recunosc asta chiar și față de mine însămi.

Într-o seară de joi, după o zi lungă la birou, am ajuns acasă și am găsit-o pe mama în bucătărie, pregătind ciorbă. Vlad era în camera lui, cu căștile pe urechi. Mirosea a leuștean și a copilărie. Am simțit un nod în gât.

— Ce faci, mamă?

— Am zis să gătesc ceva pentru voi. Poate îi place lui Vlad ciorba asta… dacă vrea să mănânce cu noi.

Am simțit reproșul ascuns în vocea ei. Vlad evita mesele cu noi de când bunica se mutase. Îl deranja prezența ei? Sau doar adolescența îl făcea distant?

— O să-l chem eu la masă, am zis scurt.

La cină am stat toți trei la masă. Mama încerca să deschidă discuții banale despre vreme sau despre vecini. Vlad răspundea monosilabic sau deloc. Eu mă uitam la ceas din cinci în cinci minute.

— Vlad, ai putea să o ajuți pe bunica ta cu vasele după masă? am întrebat.

— Nu pot acum, am teme la mate, a răspuns el fără să ridice privirea.

Mama a zâmbit forțat și s-a ridicat să strângă masa singură. Am simțit cum mă cuprinde furia: pe Vlad pentru lipsa de respect, pe mama pentru că accepta totul fără să spună nimic, pe mine pentru că nu știam cum să gestionez situația.

În noaptea aceea am auzit-o plângând în camera ei. M-am dus la ușă și am bătut încet.

— Mamă? Ești bine?

— Da, Elena… Nu te îngrijora. Sunt doar obosită.

Dar știam că nu era doar oboseală. Era dorul de tata, de casa lor veche, de viața pe care o pierduse fără voia ei. Era sentimentul că nu mai aparține nicăieri.

A doua zi dimineață am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare scurtă:

„Elena dragă,
Nu vreau să vă fiu povară. Poate ar fi mai bine să mă mut la mătușa Ioana pentru o vreme. Voi aveți nevoie de liniște și eu nu vreau să stric echilibrul vostru. Te iubesc mult.
Mama”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am alergat în camera ei – era goală. Bagajul mic dispăruse. Am sunat-o pe mătușa Ioana și mi-a confirmat că mama ajunsese acolo cu primul autobuz.

În zilele care au urmat am simțit un gol imens în casă. Vlad părea chiar mai retras decât înainte. Într-o seară l-am întrebat:

— Ți-e dor de bunica?

— Nu știu… Parcă era ciudat cu ea aici. Dar acum e prea liniște…

Am realizat atunci cât de mult greșisem toți trei: eu, pentru că nu i-am dat mamei locul ei; Vlad, pentru că nu a încercat să o cunoască; mama, pentru că nu a cerut niciodată nimic pentru ea însăși.

După o săptămână am mers la mătușa Ioana și am rugat-o pe mama să vină acasă.

— Nu pot dacă nu mă vrei cu adevărat aici, Elena… Nu vreau să fiu doar un musafir care incomodează.

Am plâns amândouă atunci, pentru prima dată după mulți ani.

Acum încercăm să reconstruim relația noastră pas cu pas. I-am amenajat o cameră așa cum îi place ei, i-am dat cheile casei și libertatea de a decide ce gătește sau cum aranjează lucrurile prin casă. Încercăm să fim din nou o familie adevărată – nu doar niște oameni care împart același spațiu.

Mă întreb uneori: câți dintre noi ne tratăm părinții ca pe niște musafiri în propria noastră viață? Și cât de greu e să le oferim sentimentul că încă aparțin familiei lor?