Soțul meu a venit acasă cu fiul lui de 7 ani: Nu știu ce să fac acum

— Nu pot să cred, Vlad! Cum ai putut să-mi ascunzi așa ceva? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Era trecut de ora opt seara când Vlad a intrat pe ușă, ținând de mână un băiețel slab, cu ochii mari și triști. Am rămas blocată în pragul bucătăriei, cu șorțul plin de făină și inima bătându-mi nebunește.

— Ana, te rog… trebuie să vorbim, a spus el încet, evitându-mi privirea. Băiatul s-a ascuns după el, strângându-i mâna cu disperare.

— Cine este copilul? am întrebat, deși răspunsul mi se contura deja în minte ca o umbră rece.

Vlad a oftat adânc și s-a așezat pe canapea, trăgându-l pe băiat lângă el.

— Ana, el este Radu. Este fiul meu. Al nostru… al meu dinainte să ne cunoaștem. Mama lui a murit acum două săptămâni. Nu are pe nimeni. Trebuie să stea cu noi.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Într-o clipă, tot ce credeam că știu despre Vlad s-a spulberat. Șapte ani de căsnicie și niciun cuvânt despre acest copil. Cum a putut să-mi ascundă așa ceva? M-am simțit trădată, mințită, folosită.

— De ce nu mi-ai spus niciodată? am șoptit, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

— Mi-a fost frică. Am greșit. Dar nu puteam să-l las pe Radu singur. Te rog, Ana… ajută-mă.

Am fugit în dormitor și am trântit ușa. M-am prăbușit pe pat, strângând perna la piept. Gândurile îmi alergau haotic: Ce o să spună mama? Ce o să zică lumea? Cum o să mă uit la Vlad de acum înainte?

A doua zi dimineață, Radu stătea la masă cu ochii în farfurie. Vlad încerca să-l facă să mănânce ceva, dar băiatul părea speriat și pierdut. M-am apropiat încet și i-am pus o felie de pâine cu gem în față.

— Bună dimineața, Radu. Eu sunt Ana.

Nu mi-a răspuns. S-a uitat la mine ca la o străină. Am simțit un nod în gât. Cum puteam să mă apropii de el când nici eu nu știam ce simt?

În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcută. Vlad încerca să fie prezent pentru amândoi, dar între noi se adunase un zid de tăcere și resentimente. Mama mea a venit într-o zi pe neanunțate și l-a găsit pe Radu jucându-se cu mașinuțele lui Vlad din copilărie.

— Cine e băiatul ăsta? a întrebat ea, ridicând din sprâncene.

— E… fiul lui Vlad, am spus eu încet.

Mama a făcut ochii mari și a început să murmure: — Doamne ferește! Și tu ce faci acum? Îl crești tu?

M-am simțit mică și neputincioasă sub privirea ei aspră. Toată viața am încercat să nu-i dau motive de bârfă sau rușine. Acum eram subiectul preferat al vecinelor de la bloc.

Seara, când Radu dormea, l-am confruntat din nou pe Vlad:

— De ce ai ales să-mi ascunzi totul? Nu meritam să știu?

— Am fost laș. Mi-a fost frică să nu te pierd. Dar nu pot să-l abandonez pe Radu.

— Și eu? Eu ce fac acum? Cum mă așteptai să reacționez?

Nu mi-a răspuns. S-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi și vinovăție.

Într-o noapte, l-am auzit pe Radu plângând în camera lui. M-am dus la el și l-am găsit ghemuit sub pătură.

— Mi-e dor de mama… a șoptit el printre suspine.

M-am așezat lângă el și l-am luat în brațe fără să mă gândesc prea mult. Pentru prima dată am simțit compasiune pentru acest copil care nu avea nicio vină pentru greșelile adulților.

Zilele au trecut greu. Am început să-l cunosc pe Radu: îi plăceau trenurile, desena case cu multe ferestre și râdea când îi citeam povești cu zmei și balauri. Încet-încet, zidul dintre noi s-a subțiat, dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat.

Prietenii mei mă întrebau dacă pot ierta trădarea lui Vlad. Mama insista că ar trebui „să-mi văd de viața mea” și „să nu cresc copilul altuia”. Dar când îl vedeam pe Radu cum mă privește cu speranță timidă, simțeam că nu pot fi la fel de rece ca lumea din jur.

Într-o seară ploioasă, Vlad m-a luat de mână:

— Ana, știu că te-am rănit. Dar familia noastră poate fi altfel decât am visat-o noi la început. Putem încerca împreună?

M-am uitat la el lung. Nu aveam toate răspunsurile. Poate nici nu le voi avea vreodată. Dar știam că viața nu e niciodată alb-negru.

Acum stau la masa din bucătărie și îl privesc pe Radu desenând un soare mare galben pe hârtie. Vlad spală vasele și îmi zâmbește timid. Poate că familia noastră nu e perfectă, dar e reală.

Mă întreb: Oare câți dintre noi ar putea ierta o asemenea trădare? Ce înseamnă, de fapt, să fii mamă — sângele sau inima?