Între dorință și realitate: Povestea unei mame copleșite de promisiuni goale

— Ioana, să știi că mi-e tare dor de copii! Nu i-am mai văzut de o săptămână, parcă mi-e casa goală fără râsetele lor, oftează Viorica, soacra mea, în timp ce își toarnă cafeaua în ceașca preferată cu margarete.

Îmi mușc buza și încerc să-mi ascund oboseala. E a treia oară luna asta când o aud spunând asta la telefon, la vecine sau la rudele care ne vizitează. Dar când îi propun să stea cu Maria și Radu măcar două ore, răspunsul vine prompt, ca un refren învechit:

— Vai, draga mea, azi nu pot deloc! Am programare la coafor și apoi trebuie să merg la farmacie. Poate altădată…

Altădată. Mereu altădată. Mă uit la ceas: e deja trecut de prânz, iar copiii se ceartă pe jucării în sufragerie. Soțul meu, Mihai, e la serviciu până târziu. Eu lucrez de acasă, dar deadline-urile nu țin cont că am doi copii mici care vor atenție și mâncare caldă.

Într-o seară, după ce i-am făcut baie Mariei și am adormit-o pe Radu cu greu, Mihai intră în bucătărie și mă găsește plângând în liniște, cu capul pe masă.

— Ce s-a întâmplat, Ioana?

Îi spun totul: despre promisiunile Vioricăi, despre cum mă simt invizibilă și copleșită. Mihai oftează și dă din umeri:

— Știi cum e mama… îi place să vorbească mult, dar nu prea se implică. Nu cred că o face intenționat.

— Dar de ce spune tuturor că îi e dor de copii dacă nu vrea să stea cu ei niciodată? îl întreb printre lacrimi.

Mihai ridică din umeri din nou. Mă simt singură în propria familie.

A doua zi, încerc din nou. O sun pe Viorica:

— Mamă Viorica, am nevoie să merg la medic cu Maria. Poți să stai cu Radu două ore?

— Vai, draga mea, azi nu pot deloc! Am niște analize de făcut și apoi trebuie să merg la piață. Poate mâine…

Închid telefonul și simt cum mă sufoc de frustrare. Îmi amintesc de copilăria mea la țară, când bunica mea stătea cu mine zile întregi fără să se plângă vreodată. Oare s-au schimbat vremurile sau doar oamenii?

Într-o duminică, la masa de prânz, Viorica povestește cu patos vecinei sale:

— Săraca Ioana, muncește mult! Eu aș sta cu copiii oricând, dar nu vrea ea să mă deranjeze…

Simt cum mi se strânge stomacul. Îmi vine să țip: „Ba da! Te rog mereu!” Dar tac. Nu vreau scandal la masă.

Seara, Mihai încearcă să mă liniștească:

— Poate ar trebui să-i spui direct ce simți.

Așa că într-o zi adun curajul și o invit pe Viorica la o cafea.

— Mamă Viorica, am nevoie de ajutorul tău. Chiar mi-ar prinde bine să stai cu copiii măcar o dată pe săptămână. Nu vreau să te simți obligată, dar simt că nu mai pot singură.

Ea oftează teatral:

— Of, Ioana… știi că te iubesc ca pe fata mea! Dar am și eu problemele mele… Mă dor oasele, am tensiune… Și apoi, copiii sunt tare energici! Mi-e teamă să nu pățească ceva cât sunt cu mine.

O privesc în ochi și văd acolo o teamă reală amestecată cu comoditate. Poate nu vrea să recunoască că nu mai are răbdare sau putere pentru doi copii mici. Sau poate îi place doar rolul de bunică „de vitrină”, care se laudă cu nepoții dar nu vrea responsabilități.

Încep să mă întreb dacă nu cumva am cerut prea mult. Sau poate societatea pune prea multă presiune pe bunici? În blocul nostru aud mereu discuții despre „bunicii care cresc copiii”, dar realitatea e alta pentru mulți dintre noi.

Într-o zi, Maria vine la mine tristă:

— Mami, de ce bunica nu vrea să stea cu noi?

Îi spun că bunica e ocupată și obosită uneori. Dar adevărul e că nici eu nu mai știu ce să cred.

Timpul trece și învăț să mă descurc singură. Îmi fac programul după somnul copiilor, lucrez noaptea și încerc să nu mai aștept ajutor din partea nimănui. Dar rana rămâne acolo: promisiunile goale dor mai tare decât tăcerea.

La aniversarea Mariei, Viorica vine cu brațele pline de cadouri și spune tuturor cât de mult își iubește nepoții. O privesc cum râde și face poze pentru Facebook. Mă întreb dacă vreodată va vedea cât de mult m-a durut lipsa ei atunci când aveam cea mai mare nevoie.

Poate că fiecare familie are propriile răni ascunse sub zâmbete și vorbe frumoase. Dar oare câți dintre noi avem curajul să spunem adevărul?

Mă uit la copiii mei care aleargă prin casă și mă întreb: Oare vor ține minte lipsa bunicii sau dragostea mea necondiționată? Și câți dintre noi trăim între promisiuni și realitate fără să avem curajul să cerem ceea ce merităm cu adevărat?