Între două generații: Când fiul tău vrea să se întoarcă acasă

— Mamă, trebuie să vorbim. Radu stătea în pragul ușii, cu ochii în pământ și vocea tremurândă. Era trecut de ora opt seara, iar eu tocmai terminasem de strâns masa. Gheorghe, soțul meu, citea ziarul la lumina slabă a veiozei. Am simțit din prima clipă că nu e o discuție obișnuită.

— Ce s-a întâmplat, Radule? l-am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea. Nu mai era copilul acela care venea acasă cu genunchii juliți, dar în ochii lui am citit aceeași teamă ca atunci când venea cu o notă proastă la școală.

— Nu mai putem sta la apartament. Gabriela a rămas fără serviciu, eu am primit preaviz… Chiria ne sufocă. Ne-am gândit… dacă am putea veni la voi o perioadă. Doar până ne punem pe picioare.

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa noastră are doar două camere și o bucătărie mică. De când copiii au plecat, ne-am obișnuit cu liniștea, cu rutina noastră simplă: cafeaua de dimineață pe prispă, florile mele din grădină, serile liniștite cu Gheorghe. Dar cum să-i spun „nu” propriului copil?

Gheorghe a ridicat privirea din ziar și a oftat adânc:

— Știi că nu avem prea mult spațiu… Dar dacă n-ai unde, ce să facem? Oricum, casa asta tot vouă vă rămâne.

Radu a zâmbit amar. — Știu, tată. Nu vreau să vă deranjez… Dar copiii au nevoie de stabilitate. Nu vreau să-i mut dintr-un loc în altul.

Gabriela și cei doi copii au venit după două zile. Fetița cea mică, Mara, s-a agățat de gâtul meu și mi-a șoptit: — Bunico, aici miroase a cozonac! Am simțit un nod în gât. Poate că pentru ei e o aventură, dar pentru mine era începutul unei noi vieți pe care nu mi-o dorisem.

Primele zile au trecut ca prin vis: Mara și Vlad alergau prin curte, Gabriela încerca să ajute la bucătărie, dar nu găsea niciodată nimic la locul lui. Radu stătea mai mult pe telefon, căutând joburi sau vorbind cu prietenii despre „cât de greu e să fii bărbat în ziua de azi”.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, Gabriela a venit la mine în bucătărie:

— Viorica, sper că nu te deranjăm prea tare… Știu că nu e ușor.

Am zâmbit forțat: — E casa voastră la fel de mult ca a noastră. Dar adevărul era altul. Mă simțeam invadată. Nu mai aveam loc pentru mine. Gheorghe era tot mai tăcut și se retrăgea devreme în cameră.

Într-o dimineață, l-am găsit pe Radu în curte, fumând nervos:

— Mamă, Gabriela zice că nu se poate adapta aici. Că-i prea greu fără confortul de la oraș. Dar eu nu pot face mai mult… Simt că mă sufoc.

Mi-am înghițit lacrimile. — Și eu mă simt la fel, Radule. Dar trebuie să găsim o cale să trăim împreună fără să ne rănim.

Tensiunile au crescut pe nesimțite. Gabriela a început să se certe cu Radu din orice: ba că nu găsește spațiu pentru hainele copiilor, ba că nu are unde să-și pună laptopul. Mara plângea tot mai des după jucăriile lăsate la oraș. Vlad s-a îmbolnăvit de la frigul din camera mică și am ajuns cu el la dispensar într-o noapte geroasă.

Într-o seară, Gheorghe a izbucnit:

— Nu mai pot! Casa asta nu mai e a noastră! Parcă suntem chiriași în propria viață!

Am încercat să-l liniștesc, dar adevărul era că simțeam la fel. M-am dus în grădină și am plâns printre tufele de trandafiri pe care le plantasem cu atâta dragoste.

A doua zi dimineață, i-am chemat pe toți la masă:

— Trebuie să vorbim deschis. Nu putem continua așa. Avem nevoie de reguli clare: fiecare ajută la treabă, fiecare are spațiul lui și timpul lui de liniște. Dacă nu putem respecta asta… poate ar trebui să vă gândiți la altă soluție.

Gabriela a izbucnit în plâns:

— N-avem unde merge! Părinții mei stau într-o garsonieră! Ce vrei să facem?

Radu s-a ridicat brusc:

— Mereu ai fost prea rigidă, mamă! Niciodată n-ai știut să te adaptezi!

M-au durut vorbele lui ca un cuțit răsucit în rană. Toată viața am muncit pentru el și pentru sora lui, am pus totul deoparte ca să le fie lor bine. Și acum eram vinovată că voiam puțină liniște?

Au urmat zile grele. Gheorghe s-a îmbolnăvit de supărare; tensiunea i-a crescut și am ajuns cu el la spital. Radu s-a simțit vinovat și a început să caute mai serios un loc de muncă. Gabriela s-a înscris la un curs online și încet-încet lucrurile s-au mai domolit.

Dar liniștea aceea veche nu s-a mai întors niciodată. Casa noastră era acum plină de viață, dar și de certuri mărunte, frustrări nespuse și compromisuri zilnice.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine că am spus „da”? Oare cât trebuie să renunți din tine pentru copiii tăi? Și cine are dreptul să spună unde începe sacrificiul și unde începe egoismul?