Între două lumi: Povestea mea cu Vlad și mama lui

— Nu pot să cred că iar i-ai spus mamei tale despre cearta noastră! am izbucnit, vocea tremurându-mi în bucătăria mică, luminată slab de becul galben. Vlad s-a oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude, și m-a privit ca și cum nu înțelegea de ce mă supăr.

— Nu i-am spus chiar tot, doar… voia să știe dacă suntem bine. Știi cum e mama, a murmurat el, evitându-mi privirea.

Știam prea bine cum e mama lui Vlad. Doamna Stanciu era genul acela de femeie care știa totul despre toți, dar mai ales despre fiul ei. Îl suna de trei ori pe zi, îi aducea sarmale la ușă fără să anunțe și îi cerea să-i repare orice, de la priză la calculator. Dar cel mai tare mă durea că Vlad nu știa să-i spună „nu”.

Prima dată când am simțit că nu sunt pe primul loc a fost la aniversarea noastră de doi ani. Plănuisem o escapadă la munte, doar noi doi. Cu o seară înainte, Vlad a primit un telefon de la mama lui: „Vlad, am căzut pe scări, nu pot să mă ridic din pat!” Fără să clipească, a anulat totul. Am mers amândoi la ea acasă, unde am găsit-o pe doamna Stanciu stând confortabil pe canapea, uitându-se la telenovele. „Mi-a trecut, dar tot mi-ar prinde bine niște companie”, a spus ea zâmbind.

Am încercat să nu fac caz atunci. Mi-am spus că e normal să-ți ajuți părinții. Dar episoadele s-au repetat. Orice plan aveam împreună putea fi anulat dacă mama lui avea nevoie de el. Și nu era vorba doar de urgențe: „Vlad, vino să-mi schimbi bateria la telecomandă”, „Vlad, vino să-mi aduci pâine”, „Vlad, vino să stai cu mine că mi-e dor de tine”.

Prietenii mei râdeau: „Ești într-o relație cu Vlad sau cu mama lui?” Dar pentru mine nu era deloc amuzant. Mă simțeam ca o intrusă în propria mea viață.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat iar la mama lui pentru că „nu găsea telecomanda”, am sunat-o pe sora mea, Irina.

— Nu mai pot, Irina! Parcă trăiesc cu două persoane în casă. Și una dintre ele nici măcar nu locuiește aici!

— Trebuie să-i spui clar limitele tale. Dacă nu o faci tu, nimeni nu o va face pentru tine, mi-a răspuns ea.

Am încercat. Am avut discuții lungi cu Vlad despre spațiul nostru, despre intimitate și despre faptul că nu vreau ca fiecare detaliu al relației noastre să ajungă la urechile mamei lui.

— Dar e mama! Nu pot să-i ascund lucruri! a protestat el.

— Nu-ți cer să-i ascunzi lucruri importante, dar certurile noastre sau planurile noastre intime nu sunt treaba ei!

Vlad a tăcut. A doua zi, am primit un mesaj de la doamna Stanciu: „Dacă ai ceva de spus despre mine, spune-mi direct! Nu-mi place să aud că te deranjez.”

Atunci am înțeles: Vlad îi povestise totul. M-am simțit trădată și expusă.

Crăciunul acela a fost apogeul. Am mers la masa festivă la doamna Stanciu acasă. Toată familia era acolo: verișori, mătuși, unchi. La desert, doamna Stanciu a început să povestească râzând:

— Să vedeți ce ceartă au avut Vlad și Ana săptămâna trecută! S-au certat de la niște ciorbă! Vlad voia borș ca la mine acasă, Ana făcuse supă cremă…

Toți au râs. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon. Afară ningea liniștit peste orașul pustiu.

Vlad m-a urmat după câteva minute.

— Ana, hai înapoi… Mama glumea.

— Nu mai pot! Nu mai pot să fiu subiect de bârfă la mesele voastre! Nu mai pot să simt că orice spun sau fac ajunge la urechile mamei tale!

— Dar ce vrei să fac? E mama… Nu pot s-o rănesc!

— Și pe mine poți?

A tăcut din nou. Am știut atunci că trebuie să aleg: ori acceptam situația și trăiam mereu în umbra doamnei Stanciu, ori plecam.

Am încercat să ne dăm timp. Am mers la terapie de cuplu. Terapeuta ne-a întrebat:

— Vlad, cine e prioritatea ta?

Vlad s-a uitat la mine și apoi în jos.

— Nu știu… Nu vreau să aleg între ele…

Am plâns mult în lunile următoare. M-am mutat temporar la Irina. Vlad mă suna zilnic, îmi trimitea mesaje lungi în care îmi promitea că se va schimba. Dar după fiecare vizită la mama lui, revenea același tipar: „Mama zice că exagerezi”, „Mama crede că ar trebui să fii mai înțelegătoare”.

Într-o zi m-am întâlnit cu doamna Stanciu la supermarket. M-a privit rece:

— Să știi că Vlad nu va fi niciodată fericit dacă îl pui să aleagă între noi două.

Atunci am realizat că lupta mea era pierdută din start.

Am decis să pun punct. I-am scris lui Vlad o scrisoare lungă în care i-am explicat tot ce simt și cât de mult m-a durut lipsa lui de curaj.

Acum, după un an, încă mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru noi. Dar oare cât poți lupta când cel pe care-l iubești nu e dispus să-și asume responsabilitatea pentru fericirea voastră?

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Cât putem accepta din dragoste până când ne pierdem pe noi înșine?