Între două lumi: Povestea unei alegeri dureroase

— Raluca, nu poți să faci asta! a izbucnit mama, cu ochii roșii de plâns, strângându-și mâinile în poală. Cum să nu ne inviți la nuntă? Noi te-am crescut!

Stăteam în sufrageria apartamentului nostru din Drumul Taberei, cu perdelele trase și lumina filtrată de norii grei de toamnă. Pe masă, invitațiile de nuntă stăteau răsfirate, ca niște promisiuni încă neîmplinite. Tata vitreg, Lucian, se uita la mine cu o privire tăioasă, încercând să-și ascundă furia sub o mască de calm.

— Raluca, nu fi copilă. Ce-o să zică lumea? Să nu-ți inviți părinții la nuntă? E rușinos! a spus el, apăsând fiecare cuvânt ca pe un reproș.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin cameră, încercând să-mi adun gândurile. De ce nu pot să le spun adevărul? De ce încă mă simt vinovată pentru ceva ce nu e vina mea?

Adevărul e că mama și Lucian m-au ținut departe de tata toată copilăria mea. Tata, Mihai, era doar o umbră în viața mea — o voce la telefon de Crăciun, o vedere trimisă din Constanța vara, o promisiune că „data viitoare” va veni la serbare. Dar „data viitoare” nu venea niciodată, pentru că mama îi spunea mereu că „Raluca e ocupată”, „Raluca are gripă”, „Raluca nu vrea să te vadă”.

Am aflat adevărul abia la 17 ani, când am găsit într-un sertar vechi scrisorile pe care tata mi le trimisese și pe care mama nu mi le dăduse niciodată. Am citit fiecare rând cu lacrimi în ochi: „Mi-e dor de tine, puiule”, „Sper că ești bine la școală”, „Te iubesc”. Atunci am simțit prima dată furia — o furie mocnită, care a crescut în mine ani de zile.

— De ce nu mi-ai spus niciodată? am întrebat-o atunci pe mama, cu vocea tremurând.

— Am vrut să te protejez! Mihai nu era potrivit pentru tine. Lucian ți-a oferit stabilitate, ți-a dat tot ce ai avut nevoie! a răspuns ea, evitându-mi privirea.

Dar eu nu voiam stabilitate. Voiam adevărul. Voiam să am dreptul să-mi cunosc tatăl.

Anii au trecut și relația mea cu mama s-a răcit. Lucian a devenit tot mai autoritar pe măsură ce eu încercam să-mi găsesc independența. Când am intrat la facultate la Litere, am plecat din casa lor și am început să-l caut pe tata. L-am găsit într-un apartament modest din Constanța, cu părul încărunțit și ochii triști. Prima noastră întâlnire a fost stângace, dar plină de emoție.

— Raluca… nu știu ce să spun… Nu m-au lăsat să te văd… a murmurat el, cu vocea frântă.

L-am îmbrățișat și am plâns amândoi. Am recuperat anii pierduți cât am putut: excursii la mare, discuții lungi la telefon, vizite scurte la București. Tata m-a susținut când l-am cunoscut pe Vlad, logodnicul meu — un băiat simplu din Ploiești, cu suflet mare și ochi blânzi.

Când Vlad m-a cerut de soție, primul om căruia i-am dat vestea a fost tata. A plâns de bucurie și m-a strâns tare în brațe.

— Să fii fericită, fata mea! Să nu faci niciodată compromisuri pentru nimeni!

Apoi a venit momentul invitațiilor. Mama și Lucian au presupus că vor fi nași sau cel puțin invitați de onoare. Dar eu nu puteam uita anii de minciuni și manipulare. Nu puteam uita cum mi-au furat dreptul la dragostea tatălui meu.

Am încercat să le explic:

— Nu pot să vă invit la nuntă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu pot să uit tot ce ați făcut…

Mama a izbucnit în plâns:

— Dar noi te-am crescut! Noi am stat lângă tine când ai avut febră, când ai căzut cu bicicleta! Mihai n-a fost acolo!

— N-a fost acolo pentru că nu l-ați lăsat! am strigat eu, pentru prima dată ridicând vocea la ea.

Lucian s-a ridicat brusc:

— Dacă ieși pe ușa asta fără să ne inviți la nuntă, să nu mai calci aici!

Am ieșit fără să mă uit înapoi. Am mers direct la Vlad și i-am povestit totul. M-a luat în brațe și mi-a spus:

— E nunta ta. E viața ta. Fii sinceră cu tine însăți.

Ziua nunții a venit cu soare blând de septembrie. Tata era acolo, emoționat până la lacrimi. Mama și Lucian au trimis un mesaj scurt: „Sperăm să fii fericită.” Atât.

În noaptea aceea, după ce invitații au plecat și muzica s-a stins, am rămas singură pe terasa pensiunii unde avusese loc petrecerea. M-am uitat la stele și m-am întrebat: oare am făcut bine? Oare există iertare pentru părinții care greșesc din dragoste? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?

Poate că răspunsul îl găsesc doar împărțind povestea mea cu voi: voi ce ați fi făcut în locul meu?