Când nu mai poți, dar trebuie să mergi mai departe: Povestea mea

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! am urlat în acea noapte, cu vocea spartă de plâns. El stătea în pragul ușii, cu ochii reci, strângându-și geaca sub braț.

— Nu e vina mea că nu te descurci! a răspuns el, ridicând din umeri. — Eu plec. M-am săturat de certuri și de sărăcie.

Ușa s-a trântit cu un zgomot sec. Am rămas singură, cu două suflete mici care dormeau în camera alăturată. Ana avea doar șapte ani, iar Radu abia împlinise patru. M-am prăbușit pe podea, simțind că tot universul meu s-a sfărâmat într-o clipă.

În dimineața următoare, am privit pe geam la blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Îmi venea să urlu de neputință. Facturile se adunaseră pe masă ca niște amenințări mute: gazul, lumina, întreținerea. Salariul meu de casieră la supermarket abia acoperea mâncarea și rechizitele copiilor. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, dar și ea trăia dintr-o pensie amărâtă.

— Mamă, nu vreau să te împovărez și pe tine… îi spuneam mereu.

— Nu ești singură, Irina! îmi răspundea ea. Dar știam că sunt. Vlad nu mai dăduse niciun semn de două săptămâni. Nici măcar nu-i păsa dacă Ana și Radu aveau ce mânca.

Într-o seară, Ana a venit la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Mami, de ce nu mai vine tati acasă?

Mi-am mușcat buza până la sânge ca să nu plâng.

— Tati are nevoie de timp să se gândească la el… Dar noi suntem o echipă, nu?

Ea a dat din cap încet și m-a îmbrățișat strâns. În acea noapte, am stat trează până târziu, gândindu-mă la toate greșelile mele. Poate că nu eram destul de bună. Poate că meritam tot ce mi se întâmpla.

A doua zi la serviciu, șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat în birou.

— Irina, știu că treci printr-o perioadă grea… Dar trebuie să-ți spun că orele suplimentare nu vor mai fi plătite luna asta. Avem probleme cu bugetul.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Dar… fără orele suplimentare nu mă descurc…

— Îmi pare rău, draga mea. Faci o treabă bună, dar nu depinde de mine.

Am ieșit din birou cu ochii în pământ. În drum spre casă, am trecut pe lângă o farmacie și m-am gândit pentru o clipă cât de ușor ar fi să dispar. Să scap de toate grijile. Dar apoi mi-am amintit de ochii copiilor mei și am simțit o furie mocnită: nu aveam voie să cedez!

În acele zile negre, am început să scriu într-un caiet vechi. Scriam tot ce simțeam: frica, furia, neputința. Am început să caut soluții: am pus anunțuri pentru meditații la matematică (fusesem olimpică în liceu), am vândut hainele vechi ale copiilor pe internet și am acceptat să fac curățenie la o vecină bătrână.

Într-o duminică dimineață, Ana a venit la mine cu un desen: eram noi trei ținându-ne de mână sub un curcubeu mare.

— Uite, mami! Suntem fericiți!

Am izbucnit în plâns și am strâns-o la piept. Poate că nu aveam nimic material, dar aveam dragostea lor.

Au urmat luni grele. Vlad a apărut după trei luni cu o sacoșă de dulciuri și un zâmbet fals.

— Am venit să-i văd pe copii…

— Acum îți amintești că ai copii? l-am întrebat rece.

A încercat să mă convingă că îi pare rău și că vrea să se întoarcă. Dar eu nu mai eram aceeași femeie care plângea pe podea. Am spus „nu”. Pentru prima dată în viață, am ales să mă pun pe mine pe primul loc.

Vecina mea, doamna Lungu, mi-a spus într-o zi:

— Irina, ești o femeie puternică! Nu multe ar fi rezistat…

Nu mă simțeam puternică. Dar fiecare zi în care reușeam să pun ceva pe masă pentru copii era o victorie.

Am început să merg la psiholog (cu greu mi-am permis ședințele), iar acolo am învățat să-mi accept vulnerabilitatea și să cer ajutor fără rușine. Am descoperit că nu sunt singură: alte femei din cartier treceau prin aceleași drame tăcute.

Într-o seară friguroasă de februarie, Ana mi-a spus:

— Mami, eu cred că tu ești cea mai curajoasă mamă din lume!

Am zâmbit printre lacrimi și i-am promis că vom fi bine. Poate nu azi sau mâine, dar într-o zi…

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva care citește va găsi puterea să meargă mai departe. Viața nu e dreaptă și uneori pare imposibil de suportat. Dar dragostea pentru copiii mei m-a ținut în viață când totul părea pierdut.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge!” și să-și construiască propriul drum? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?