Între sânge și trădare: Povestea unei alegeri dureroase

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! am strigat, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce o priveam cum își strângea geanta, pregătită să plece la mătușa Viorica. Era a treia oară luna asta când mă lăsa singură acasă, doar pentru că sora ei avea nevoie de „ajutor”.

Totul a început într-o seară de iarnă, când tata a venit acasă cu vești proaste: fabrica la care lucra urma să se închidă. Mama, Lidia, a încercat să ne țină pe linia de plutire, dar grijile au început să ne apese pe toți. În timp ce eu mă chinuiam cu temele pentru bacalaureat, mama era tot mai absentă. Într-o zi, am găsit-o plângând în bucătărie. „Viorica are probleme mari cu băiatul ei, trebuie să merg la ea,” mi-a spus. Am simțit un nod în gât. De ce problemele mătușii erau mereu mai importante decât ale noastre?

Mătușa Viorica fusese mereu „copilul de aur” al familiei. Chiar și după ce s-a măritat cu un bărbat violent și a ajuns să trăiască din ajutoare sociale, mama îi sărea mereu în ajutor. Eu? Eram fata care trebuia să se descurce singură. Într-o zi, când am venit acasă cu o notă mică la matematică și i-am spus mamei că am nevoie de meditații, mi-a răspuns sec: „Nu avem bani acum, trebuie să o ajutăm pe Viorica cu chiria.”

M-am simțit trădată. Am început să mă închid în mine, să nu-i mai spun nimic. Tata încerca să mă liniștească: „Mama ta are o inimă mare, dar uneori uită că și tu ai nevoie de ea.” Dar nu era suficient. Într-o seară, când am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu mătușa, spunându-i: „Tu ești sora mea, pentru tine fac orice!”, am simțit cum mi se rupe sufletul.

A urmat ziua bacalaureatului. Eram atât de speriată și aveam nevoie de ea lângă mine. Dar mama era plecată la Viorica, care „avea o criză de nervi”. Am ieșit din examen cu ochii în lacrimi și am sunat-o. Nu mi-a răspuns. Seara mi-a trimis un mesaj: „Sunt sigură că te-ai descurcat minunat! Te iubesc!” Dar iubirea ei era mereu la distanță.

Conflictul a atins apogeul când am aflat că mama a scos bani din economiile mele pentru facultate ca să o ajute pe Viorica să-și repare mașina. „E doar un împrumut,” mi-a spus mama, evitându-mi privirea. „Viorica mi-a promis că îi dă înapoi.” Am izbucnit: „Și dacă nu îi dă? Ce fac eu? De ce trebuie mereu să sufăr eu pentru greșelile altora?”

În acea noapte, tata a venit la mine și mi-a spus povestea lor: cum bunicii le-au crescut singure după ce bunicul a murit, cum mama a avut mereu grijă de sora ei mai mică. „Poate că mama ta nu știe altfel să fie decât salvatoare,” mi-a spus el. Dar eu nu voiam o salvatoare pentru alții; voiam o mamă pentru mine.

Am început să mă revolt. Am refuzat să mai vorbesc cu mama zile întregi. La un moment dat, m-a găsit plângând în cameră și a încercat să mă ia în brațe. Am tras mâna: „Nu mai pot, mamă! M-ai ales pe Viorica de atâtea ori încât nici nu mai știu dacă sunt copilul tău sau doar cineva care locuiește aici.”

A urmat o tăcere grea între noi. Mama a început să se schimbe; o vedeam cum se uită la mine cu ochii roșii de plâns, dar nu știa cum să repare ce stricase. Într-o zi, m-a întrebat timid: „Vrei să mergem împreună la teatru?” Am refuzat. Nu voiam gesturi mici; voiam să simt că sunt importantă.

Când am primit răspunsul de admitere la facultate — eram acceptată la București! — am alergat la tata și l-am îmbrățișat. Mama era în bucătărie, tăind legume pentru ciorbă. M-am uitat la ea și i-am spus: „Plec la București. Poate acolo o să găsesc pe cineva care să mă pună pe primul loc.” S-a uitat la mine ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu a putut.

Au trecut luni până când am început să vorbim din nou. La un moment dat, m-a sunat plângând: „Mi-e dor de tine. Știu că te-am rănit și nu pot da timpul înapoi.” I-am răspuns: „Poate că unele răni nu se vindecă niciodată, mamă.”

Astăzi sunt adult și încă port cu mine durerea acelei alegeri. M-am împăcat cu mama, dar relația noastră poartă cicatrici adânci. M-am întrebat mereu: oare sângele chiar e mai gros decât apa? Sau uneori dragostea se risipește acolo unde nu ar trebui?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Poate există iertare adevărată după o astfel de trădare?