Între două lumi: Povestea unei iubiri încercate de familie

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e în regulă! am izbucnit într-o seară, când Ilinca tocmai trântise ușa camerei de oaspeți, lăsând în urmă un miros dulceag de parfum și o liniște apăsătoare.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui cenușii, obosiți. — E copilul meu, Ana. Ce vrei să fac? Să-i spun să nu mai vină?

Mi-am mușcat buza. Îmi era teamă să spun adevărul, dar nu mai puteam. De luni bune, Ilinca, fata lui Vlad din prima căsătorie, venea aproape în fiecare weekend la noi, deși stabilisem împreună că vizitele vor fi rare, ca să ne putem construi și noi viața noastră. Avea 17 ani, era frumoasă și rebelă, cu ochii verzi ai mamei ei și sarcasmul tatălui. De fiecare dată când intra pe ușă, simțeam cum tot ce clădisem cu Vlad se clatină.

— Nu-i vorba că nu vreau să vină. Dar nici nu pot să trăiesc mereu cu senzația că sunt o musafiră în propria casă. Când e aici, parcă nu mai existăm ca pereche. Totul se învârte în jurul ei: ce vrea să mănânce, ce film vrea să vadă, unde vrea să meargă…

Vlad a oftat și s-a lăsat pe spate în fotoliu. — E greu pentru ea. Știi bine prin ce a trecut după divorț…

— Și pentru mine e greu! am ridicat vocea fără să vreau. Și eu am trecut printr-un divorț, Vlad! Și eu am un copil pe care îl văd doar două weekenduri pe lună! Dar nu-l aduc aici fără să discutăm înainte!

A urmat o tăcere grea. În camera de oaspeți se auzea muzica dată încet. M-am ridicat și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. De ce mă simțeam atât de vinovată? De ce trebuia mereu să fiu eu cea care cedează?

Am crescut într-o familie unde mama era mereu cea care făcea compromisuri. Tata era autoritar, iar ea tăcea și înghițea orice nedreptate. Mi-am promis că eu nu voi fi așa. Dar uite-mă acum: tăcând, acceptând, sperând că Vlad va vedea singur cât de mult mă doare.

A doua zi dimineață, Ilinca a apărut în bucătărie cu telefonul în mână.

— Ana, ai văzut unde mi-am pus geaca?

— Nu știu, Ilinca. Poate în camera ta?

A oftat teatral și a ieșit fără să spună mulțumesc. M-am uitat la Vlad, care făcea cafeaua.

— Poate ar trebui să vorbim toți trei, am spus încet.

— Nu cred că e momentul…

— Nu va fi niciodată momentul potrivit dacă tot amânăm!

În ziua aceea am plecat la serviciu cu inima grea. La birou, colega mea, Mirela, m-a tras deoparte la pauză.

— Pari obosită rău… iar ai dormit prost?

I-am povestit totul. Mirela m-a ascultat cu răbdare.

— Ana, trebuie să-ți aperi locul în viața lui Vlad. Dacă nu pui limite acum, o să regreți mai târziu.

Seara am ajuns acasă hotărâtă să vorbesc deschis. Ilinca era pe canapea cu picioarele pe masă, butonând telefonul.

— Putem vorbi puțin? am întrebat-o.

M-a privit suspicioasă.

— Despre ce?

— Despre cum ne simțim toți aici. Știu că nu e ușor pentru tine…

A dat ochii peste cap.

— Nu trebuie să-ți faci griji pentru mine.

— Dar trebuie să-mi fac griji pentru mine și pentru relația mea cu tatăl tău. Simt că nu mai avem spațiu ca familie…

Vlad a intrat atunci în cameră și s-a uitat la noi ca la un meci de tenis.

— Ce se întâmplă?

Ilinca s-a ridicat brusc.

— Dacă vă deranjez atât de tare, pot să plec!

— Nu asta am spus! am încercat eu să explic. Vreau doar să găsim o cale să ne fie bine tuturor…

Ilinca a început să plângă. Vlad a venit lângă ea și a luat-o în brațe.

— Ești mulțumită acum? mi-a aruncat peste umăr.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit din cameră și m-am prăbușit pe pat. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă nu cumva cer prea mult.

Au urmat zile reci între noi trei. Ilinca a plecat la mama ei după două zile fără să spună nimic. Vlad era distant și tăcut. Eu mă simțeam ca o străină în propria viață.

Într-o seară, după ce am cinat în liniște, Vlad a venit lângă mine.

— Ana… îmi pare rău că te-am pus în situația asta. Dar nu știu cum să împac pe toată lumea.

L-am privit în ochi și i-am spus ceea ce mă durea cel mai tare:

— Poate că nu trebuie să împaci pe toată lumea. Poate că trebuie doar să fim sinceri unii cu alții și să acceptăm că nu putem avea totul perfect.

Am decis împreună să mergem la consiliere de familie. A fost greu la început — multe lacrimi, multe reproșuri nespuse — dar încet-încet am început să ne ascultăm cu adevărat. Am stabilit reguli clare: când vine Ilinca, avem timp toți trei împreună, dar avem și timp doar pentru noi doi. Am început să gătim împreună, să ieșim la plimbări… Nu e ușor nici acum, dar măcar simt că nu mai lupt singură.

Uneori mă întreb dacă dragostea e suficientă ca să țină o familie laolaltă atunci când trecutul apasă atât de greu peste prezent. Oare câți dintre noi trăim cu frica de a pierde totul doar pentru că ne e teamă să spunem ce simțim cu adevărat?