La 62 de ani, mama mea s-a măritat cu un om de afaceri bogat și a rupt orice legătură cu mine și copiii mei

— Nu mai veni la mine. Nu mai am nevoie de nimic de la tine. Să nu mă cauți, să nu mă suni.

Vocea mamei răsuna în receptor, tăioasă, străină. Ploua cu găleata afară, iar eu stăteam pe holul blocului, cu telefonul lipit de ureche și cu inima bătându-mi nebunește. M-am uitat la copiii mei, Ilinca și Vlad, care se jucau cu ghiozdanele pe jos, neînțelegând nimic din furtuna care se abătuse peste noi.

Mama mea, Lidia, a fost mereu altfel. O femeie frumoasă, cu ochii verzi și părul lung, mereu aranjată, mereu cu un parfum scump pe piele. Nu-i plăcea să muncească. Tata spunea că „Lidia e făcută pentru altceva”, dar nu știa nici el pentru ce anume. Când eram mică, o vedeam cum stătea ore întregi la oglindă sau cum răsfoia reviste lucioase aduse din străinătate de prietenele ei. Tata muncea în construcții, iar eu am crescut cu cheia de gât și cu promisiunea că „mama are grijă de tine”.

Adevărul e că mama avea grijă doar de ea însăși. Când tata a murit, eram la liceu. Mama a vândut apartamentul nostru din Dristor și s-a mutat într-un bloc nou din Pipera. A început să iasă cu bărbați bogați, să meargă la saloane de înfrumusețare și să-și cumpere haine scumpe. Eu am rămas singură, într-o garsonieră închiriată, încercând să termin facultatea și să-mi cresc copiii după ce soțul meu, Radu, ne-a părăsit.

Ani la rând am încercat să o apropii de nepoții ei. O sunam de Crăciun, îi trimiteam poze cu copiii la serbare, o invitam la zilele lor de naștere. De fiecare dată găsea o scuză: „Am o întâlnire importantă”, „Nu mă simt bine”, „Nu vreau să mă încarc cu problemele voastre”.

Acum două luni, am aflat întâmplător că mama s-a măritat cu un om de afaceri mult mai tânăr decât ea, pe nume Doru Marinescu. Un tip cu bani mulți, mașini scumpe și o vilă imensă în Snagov. Am aflat de la vecina ei din Pipera, care mi-a spus pe șoptite: „Lidia ta a dat lovitura! S-a măritat cu un milionar! Nici nu te mai recunoaște!”

Am încercat să o sun atunci. Mi-a răspuns rece:
— Nu mai am timp pentru prostii. Sunt ocupată.

De atunci nu mi-a mai răspuns nici la mesaje, nici la telefoane. Copiii au întrebat-o la un moment dat pe WhatsApp dacă vine la serbarea lui Vlad. A citit mesajul și nu a răspuns.

Într-o zi, am mers la vila din Snagov. Am stat la poartă cu copiii, tremurând de frig. Un bărbat în costum ne-a spus politicos:
— Doamna Lidia nu primește vizitatori.

Ilinca a început să plângă:
— De ce nu vrea bunica să ne vadă?

Nu am avut răspuns. M-am simțit mică și neputincioasă. M-am gândit la toate momentele când am iertat-o pe mama pentru egoismul ei: când a uitat ziua mea de naștere, când mi-a spus că „nu e treaba ei” să mă ajute cu copiii, când mi-a reproșat că nu sunt destul de aranjată sau că nu am reușit „să-mi găsesc un bărbat serios”.

Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare, am primit un mesaj lung de la mama:
„Nu vreau să mai fac parte din viața voastră. Am suferit destul. Acum vreau să trăiesc pentru mine. Nu mă judecați! Nu vă datorez nimic.”

Am citit mesajul de zeci de ori. M-am întrebat dacă e vina mea că mama nu a știut niciodată să fie mamă sau bunică. Dacă am greșit undeva. Dacă ar fi trebuit să fiu mai insistentă sau mai indiferentă.

Sora mea vitregă, Cristina — fiica tatălui meu dintr-o altă relație — m-a sunat într-o zi:
— Ai auzit ce a făcut Lidia? A vândut tot ce avea pe numele ei și a trecut totul pe numele lui Doru! Niciun leu pentru tine sau pentru copii…

M-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. Nu pentru bani — nu am avut niciodată pretenții — ci pentru că simțeam că nu mai am mamă.

Într-o duminică dimineață, Ilinca m-a întrebat:
— Mama, tu o să mă părăsești vreodată?

Am strâns-o tare în brațe:
— Niciodată, iubita mea.

Dar în sufletul meu era o rană deschisă care nu se vindeca.

Au trecut luni. Am început să primesc scrisori anonime în cutia poștală: „Las-o pe Lidia în pace!”, „Nu ai dreptul să-i strici fericirea!”. Am recunoscut scrisul mamei mele.

Într-o zi, am văzut-o întâmplător într-un mall din București. Era îmbrăcată elegant, cu Doru lângă ea. M-a privit ca pe o străină și a trecut mai departe.

M-am întrebat atunci: oare banii pot șterge legătura dintre mamă și copil? Oare dorința de a trăi doar pentru sine justifică abandonul celor dragi?

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva va înțelege durerea mea. Poate că nu sunt singura care a pierdut o mamă fără să știe de ce.

Oare există iertare pentru astfel de trădări? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?