„Mama plânge pentru că nu o las să aibă grijă de mine”: Cum ne afectează supraprotecția amândurora

„Mama plânge pentru că nu o las să aibă grijă de mine”: Cum ne afectează supraprotecția amândurora

De când am început să merg și să vorbesc, mama mea, Ariana, a fost umbra mea. Prezența ei era constantă și implicarea ei în viața mea, copleșitoare. Ea îmi alegea desenele animate pe care le urmăream, jucăriile cu care mă jucam și chiar copiii cu care ar fi trebuit să mă împrietenesc. Pe măsură ce am crescut, strânsoarea ei nu s-a slăbit; s-a întărit.

Când aveam cam zece ani, îmi amintesc că am venit acasă de la școală și am găsit un nou set de figurine de acțiune pe patul meu. Erau cele mai recente și populare, dar eu nu le cerusem. Mama observase că mă jucam cu jucării similare la casa lui Iacob și a decis că ar trebui să am cel mai bun set. S-ar putea să sune ca un vis pentru orice copil, dar pentru mine, era un alt memento că alegerile mele nu erau cu adevărat ale mele.

În gimnaziu, lucrurile s-au intensificat. Mama stătea la marginea terenului în timpul antrenamentelor mele de fotbal, încurajându-mă tare, uneori chiar dându-mi indicații de pe margine, ca și cum antrenorul nu ar fi fost acolo. O dată, s-a certat cu antrenorul Bogdan pentru că nu mă lăsa să joc destul, provocând o scenă care i-a făcut pe colegii mei să râdă de mine săptămâni întregi. Îmi plăcea fotbalul, dar am început să mă tem de fiecare antrenament și meci.

Liceul a adus noi provocări. Mama mi-a ales cursurile, a vorbit cu profesorii mei despre temele mele și, dacă ar fi putut, ar fi stat lângă mine în clasă. Am început să mă opun, insistând să-mi fac propriile alegeri. Am ales un curs de design grafic în locul calculului avansat pe care îl dorea ea. A fost primul meu act real de rebeliune și s-a simțit bine, chiar dacă a fost o mică victorie.

Dar cu fiecare pas pe care îl făceam către independență, mama îl percepea ca pe un afront personal. Nu putea înțelege de ce nu vreau să-mi aleagă ea ținuta pentru balul de absolvire sau de ce nu o consultam despre aplicațiile mele la facultate. „Doar încerc să te ajut,” spunea ea, cu lacrimi în ochi. „De ce nu mă lași să am grijă de tine?”

Certurile noastre au devenit mai frecvente și mai intense. Mă simțeam vinovat că o făceam tristă, dar sufocat de dragostea ei. Nu era grijă; era control. Când am ales o facultate în alt județ, a fost devastată. A văzut-o ca pe o trădare, nu ca pe o realizare.

În ziua în care am plecat la facultate, mama nu a venit să-și ia rămas bun. A rămas în camera ei, plângând. Tata a spus că se simțea ca și cum aș fi abandonat-o. Înțelegeam durerea ei, dar știam și că trebuie să-mi trăiesc propria viață. Trebuie să-mi fac propriile greșeli, să-mi aleg propriul drum.

Acum, stând în camera mea de cămin, la kilometri distanță de casă, simt un amestec de ușurare și tristețe. Mi-e dor de ea, dar mă tem și să mă întorc. Relația noastră s-a deteriorat la margini, afectată de ani de dragoste bine intenționată, dar sufocantă. Mă întreb dacă vom găsi vreodată o cale să o reparăm, să redefinim ce înseamnă pentru noi să avem grijă unul de celălalt.

Privind spre viitor, sunt speranțios, dar realist. Vindecarea, știu, s-ar putea să nu fie ușoară sau să nu vină curând. Și poate, s-ar putea să nu vină deloc.