Umbrele Trecutului: Povestea Mariei după Infidelitate

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea la masa din bucătărie, cu mâinile încleștate pe cana de ceai.

A ridicat privirea spre mine, obosit, cu ochii aceia gri pe care cândva îi iubeam atât de mult. — Maria, au trecut cinci ani. Ce vrei să fac? Să mă pedepsesc la nesfârșit?

Mi-am mușcat buza. Cinci ani. Cinci ani de când am aflat că omul cu care îmi împărțisem viața, tatăl copiilor mei, fusese cu altcineva. Nu o aventură de-o noapte, ci o relație întreagă, ascunsă cu grijă printre zilele noastre obișnuite. O chema Camelia — nume banal, dar care pentru mine a devenit sinonim cu sfârșitul lumii.

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Era primăvară, iar eu găsisem din greșeală un mesaj pe telefonul lui. „Mi-e dor de tine”, scria ea. Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, încercând să nu mă audă copiii. Când l-am confruntat, a recunoscut totul. Nu a încercat să nege, nu a mințit. Poate că asta m-a durut cel mai tare — sinceritatea lui târzie.

Am ales să rămân. Pentru copii, pentru casa noastră, pentru că nu știam cine sunt fără el. Dar fiecare zi a devenit o luptă cu mine însămi. Mă uitam la el și vedeam trădarea ca pe o pată care nu se mai spală niciodată.

— Maria, te rog… Hai să mergem la consiliere, să încercăm din nou, mi-a spus într-o seară, când m-a găsit plângând în baie.

Am acceptat. Am mers la psihologul doamnei Rusu din cartier. Ne-a ascultat răbdătoare, ne-a pus să vorbim despre copilărie, despre frici, despre ce ne lipsește. Sorin spunea mereu că s-a simțit invizibil lângă mine după nașterea celui de-al doilea copil. Eu îi reproșam că nu m-a ajutat niciodată destul, că m-a lăsat singură cu toate grijile casei.

— Maria, nu poți trăi toată viața cu gândul la ce a fost. Ori ierți, ori pleci, mi-a spus mama într-o zi, când am izbucnit iar în lacrimi la telefon.

Dar cum să ierți? Cum să uiți imaginea aceea — el cu altcineva? Cum să nu te compari mereu? Seara, când copiii dormeau și casa era liniștită, mă uitam în oglindă și vedeam o femeie obosită, cu cearcăne adânci și sufletul făcut bucăți.

Prietenii mei s-au împărțit: unii mi-au spus să-l las fără regrete; alții m-au sfătuit să lupt pentru familie. Dar nimeni nu știa ce e în inima mea.

Au trecut anii. Am încercat să reconstruim ceva din ruinele noastre. Am mers în vacanțe împreună, am râs la mesele de Crăciun, am făcut planuri pentru viitor. Dar mereu exista o distanță invizibilă între noi — ca o ușă întredeschisă prin care trecutul intra nestingherit.

Într-o zi, fiica mea cea mare, Ioana, m-a întrebat:
— Mama, tu și tata vă iubiți?

Am rămas fără cuvinte. Ce să-i spun unui copil? Că iubirea e uneori ca o haină veche: te încălzește, dar nu mai arată ca la început?

Sorin a încercat să fie mai prezent. Mi-a adus flori fără motiv, mi-a scris bilețele pe frigider: „Te iubesc”, „Îmi pare rău”. Dar eu nu puteam uita. Oricât încercam să mă mint că totul e bine, rana rămânea acolo.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am ieșit la plimbare singură prin parc. M-am așezat pe o bancă udă și am privit copacii goi. M-am întrebat dacă nu cumva mă agăț de o iluzie doar pentru că mi-e frică de singurătate.

— Maria! am auzit vocea surorii mele la telefon. Ești bine? Ai nevoie de ajutor?

Am izbucnit în plâns. — Nu știu ce să fac… Nu știu dacă pot ierta cu adevărat.

— Nimeni nu poate decide pentru tine. Dar meriți să fii fericită.

M-am întors acasă și l-am găsit pe Sorin citind o poveste copiilor. Pentru o clipă am simțit din nou dragostea aceea veche — dar era umbrită de teamă și îndoială.

Acum scriu aceste rânduri și mă întreb: Oare timpul vindecă orice rană? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Poate iubirea să renască după trădare sau doar ne mințim frumos ca să putem merge mai departe?

Voi ce ați face în locul meu?