Banii care dor: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Mamă, te rog, nu-i spune lui Radu nimic! Jură-mi! Glasul Irinei tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era a treia oară luna asta când îmi repeta aceleași cuvinte, de parcă ar fi vrut să le imprime în sufletul meu. Mă uitam la ecranul telefonului, la poza ei cu Radu și cu fetița lor, Mara, și mă întrebam: oare cât de greu îi este să trăiască așa?

Am crescut-o pe Irina singură, după ce tatăl ei, Doru, ne-a părăsit când ea avea doar un an. Nu am avut niciodată curajul să-i spun adevărul despre motivul plecării lui. Am preferat să-i spun că a plecat „la muncă în străinătate”, deși știam că nu se va mai întoarce. Am rămas doar eu, o fată de 24 de ani cu un copil mic și o casă bătrânească la marginea Ploieștiului.

Anii au trecut greu. Am muncit ca vânzătoare la magazinul din colț, am făcut curățenie prin casele vecinilor și am vândut legume din grădină la piață. Nu mi-a fost rușine niciodată cu munca mea, dar mi-a fost rușine cu sărăcia noastră. Irina a simțit mereu lipsurile, chiar dacă încercam să-i ascund adevărul. Când a intrat la facultate în București, am vândut verigheta mamei ca să-i pot plăti chiria pe primele luni.

Irina a fost mereu ambițioasă. A terminat facultatea cu bursă, și-a găsit un job bun la o firmă de IT și acolo l-a cunoscut pe Radu. El venea dintr-o familie „bună”, cu părinți profesori universitari și o casă mare în Cotroceni. Când am cunoscut-o pe soacra ei, doamna Stanciu, mi-a spus direct: „Sper că nu vă bazați pe Irina să vă întrețină la bătrânețe. Noi nu credem în astfel de lucruri.” Am zâmbit amar și am tăcut.

După nuntă, Irina a început să-mi trimită bani lunar. La început, refuzam. Îi spuneam că mă descurc, că am pensia mică dar îmi ajunge. Ea insista: „Mamă, nu vreau să-ți lipsească nimic! Tu ai făcut totul pentru mine.” Dar mereu adăuga: „Te rog, nu-i spune lui Radu. El nu ar înțelege.”

La început nu am înțeles de ce. Dar într-o seară, când am mers la ei în vizită și am stat mai mult la povești cu Irina în bucătărie, mi-a spus cu ochii în lacrimi:
— Radu crede că tu ai tot ce-ți trebuie. Nu vrea să audă de „ajutoare” pentru părinți. Spune că fiecare trebuie să se descurce singur. Dacă ar afla că-ți trimit bani, s-ar supăra rău…

Am simțit cum mă sufoc de rușine și furie. Cum să nu pot primi ajutorul propriului copil? Cum să trăiesc cu sentimentul că sunt o povară ascunsă?

Au trecut anii și secretul nostru a crescut ca un zid între mine și ginerele meu. De fiecare dată când veneau în vizită la Ploiești, Radu mă întreba politicos dacă am nevoie de ceva. Eu zâmbeam și spuneam mereu același lucru: „Nu, dragule, mă descurc perfect!”

Într-o zi de toamnă, când frunzele acopereau curtea și vântul bătea rece prin geamurile vechi ale casei, am primit un telefon de la Irina:
— Mamă… cred că nu mai pot să țin secretul mult timp. Radu a început să bănuiască ceva…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Dacă ar afla… dacă s-ar certa… dacă ar divorța? M-am gândit la Mara, la nepoțica mea care avea nevoie de ambii părinți.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră și m-am întrebat: unde am greșit? De ce trebuie să trăim cu atâtea secrete? De ce e atât de greu să recunoaștem că avem nevoie unii de alții?

A doua zi dimineață am decis să-i spun Irinei că nu mai vreau banii ei. I-am dat telefon:
— Mamă, te rog… Nu pot! Nu pot să te las fără ajutor!
— Irina, dragostea ta îmi ajunge. Nu vreau să fii prinsă între mine și soțul tău.

A plâns mult atunci. Și eu am plâns după ce am închis telefonul.

Au trecut câteva luni de atunci. Casa e tot veche, pensia tot mică, dar sufletul meu e mai ușor. Irina vine mai des pe la mine acum și stăm ore întregi de vorbă. Radu încă nu știe nimic.

Mă uit la poza lor din sufragerie și mă întreb: oare câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Oare cât costă liniștea unei familii? Și dacă prețul e rușinea sau singurătatea unei mame… merită oare?