Lacătul de pe ușă și cheia sufletului: Povestea unei nurori în război cu soacra

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorina! Ai distrus tot ce am construit pentru băiatul meu!

Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în apartamentul nostru micuț din cartierul Dristor ca un tunet. Era ora 7 dimineața și nici nu apucasem să-mi beau cafeaua. Mă uitam la ea, cu mâinile în șold, în timp ce soțul meu, Radu, încerca să-și ascundă privirea în telefon.

— Mama, te rog… Nu mai începe iar, spuse el încet, dar Viorica nici nu-l auzea. Ochii ei erau fixați pe mine, ca două ace de gheață.

— Eu ți-am spus de la început, Radu! O fată ca Sorina nu o să te ducă nicăieri. Dacă te însurai cu Oana, fata lui domnul Petrescu, acum aveai și tu o casă mare, o mașină adevărată și poate chiar un post bun la firmă! Dar nu… ai ales dragostea! Dragostea nu plătește facturile!

Mi-am strâns halatul pe mine și am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Oana fusese colega lui Radu din liceu, fata unui afacerist local care avea trei apartamente și o vilă la Snagov. Eu eram doar o profesoară de română, crescută de bunici la țară, fără avere sau relații.

— Doamnă Viorica, vă rog să nu mai veniți la noi fără să anunțați. Avem nevoie de intimitate, am spus cu voce tremurată.

— Intimitate? Ce intimitate? Sunteți căsătoriți de trei ani și tot n-aveți copii! Poate dacă aveai și tu ceva mai mult de oferit…

Radu s-a ridicat brusc:

— Gata! Ajunge! Mama, dacă nu poți să ne respecți casa și deciziile, te rog să pleci!

Viorica a izbucnit în plâns teatral și a trântit ușa după ea. Am rămas amândoi în liniștea apăsătoare care a urmat. M-am așezat pe canapea și am început să plâng.

— Sorina, îmi pare rău… Nu știu ce să mai fac cu ea. Parcă nu vrea să înțeleagă că te iubesc pe tine, nu pe Oana sau pe averea lui Petrescu.

— Știu, Radu… Dar nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc cu frica asta că oricând poate intra peste noi, să ne judece, să ne umilească. Trebuie să facem ceva.

În acea zi am decis împreună să schimbăm yala. A fost o decizie grea, pentru că știam cât de mult va durea. Dar nu mai puteam trăi cu sentimentul că nu suntem niciodată singuri în propria noastră casă.

A doua zi dimineață, când Viorica a venit iar — fără să anunțe — și a încercat să deschidă ușa cu cheia ei veche, s-a izbit de lacătul nou. A bătut cu pumnii în ușă până când vecinii au ieșit pe hol.

— Cum ați putut să-mi faceți una ca asta? Eu v-am crescut pe amândoi! Eu v-am dat tot ce am avut!

Radu i-a vorbit calm prin ușă:

— Mama, te iubim, dar avem nevoie de spațiu. Te rugăm să ne respecți deciziile.

A urmat o perioadă grea. Viorica nu ne-a mai vorbit două luni. Îi spunea tuturor vecinilor că sunt o scorpie care i-a furat băiatul și l-a îndepărtat de familie. Mama mea mă suna plângând:

— Sorina, ce-ai făcut? De ce nu poți să fii mai îngăduitoare? Știi cum sunt mamele…

Dar nimeni nu știa cum era Viorica. Nimeni nu știa cum mă simțeam când îmi critica hainele ieftine sau când îi spunea lui Radu că meritam ceva mai bun decât un apartament cu două camere la etajul patru fără lift.

Într-o seară, după o zi lungă la școală, am găsit un bilet sub ușă:

„Sper că ești fericită acum. Ai distrus familia noastră.”

Am simțit cum mă prăbușesc pe podea. Radu m-a găsit plângând și m-a luat în brațe.

— Nu e vina ta. E vina mea că n-am pus limite mai devreme.

Dar eu știam că vina era împărțită între noi toți: eu pentru că am tăcut prea mult timp, Radu pentru că a încercat mereu să împace pe toată lumea și Viorica pentru că nu a putut accepta că fiul ei e adult și are dreptul la propria fericire.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Viorica a început să ne vorbească din nou, dar relația noastră a rămas rece. Uneori mă întreb dacă va veni vreodată ziua în care mă va accepta cu adevărat sau dacă voi rămâne mereu „cea care i-a furat băiatul”.

Într-o duminică după-amiază, stând pe balcon cu Radu și privind apusul peste blocurile gri ale Bucureștiului, l-am întrebat:

— Crezi că vom fi vreodată o familie adevărată? Sau vom trăi mereu cu lacătul pus nu doar pe ușă, ci și pe suflet?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător. Ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină răbdarea și începe dreptul la fericire?