Două garsoniere și o căsnicie la răscruce

— Nu pot să cred, Vlad! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Glasul meu tremura, iar mâinile îmi erau reci ca piatra. Stăteam în bucătăria noastră mică, cu miros de cafea arsă și ploaia bătând în geam, când Vlad mi-a aruncat vestea ca pe o bombă: „Am cumpărat două garsoniere. Una e pentru mama.”

Am simțit cum se prăbușește tot ce am construit împreună. De doi ani strângeam bani pentru apartamentul nostru cu două camere, visam la un colț al nostru, la o viață în care să nu mai fim chiriași. Discutasem despre mobila pe care o vom alege, despre cum va arăta camera copilului pe care ni-l doream. Și acum, totul părea șters cu buretele.

— Nu înțelegi, Irina, e o investiție bună! Mama nu mai poate sta singură la țară, și așa ne rămâne și nouă ceva, dacă vrem să ne mutăm mai târziu. Vlad încerca să pară calm, dar îi vedeam ochii fugind spre podea.

— Dar de ce nu m-ai întrebat? De ce ai decis tu pentru amândoi?

A tăcut. Am simțit că nu mai pot respira. M-am dus în dormitor și am trântit ușa. Am plâns în pernă, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam trădată, invizibilă în propria mea viață.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama lui Vlad în bucătărie. Venise să vadă „noua ei casă”. Zâmbea larg, de parcă totul era perfect. — Vai, Irina, ce noroc pe capul meu cu un băiat ca Vlad! Nu toți bărbații își ajută mamele așa…

Am simțit un nod în gât. M-am prefăcut că mă bucur pentru ea, dar în interiorul meu creștea furia. Nu era doar despre apartamente. Era despre faptul că nu conta părerea mea. Că soacra mea era mereu pe primul loc.

În zilele următoare, Vlad a încercat să mă convingă că a făcut ceea ce trebuia. — E și pentru noi bine! Putem să le închiriem dacă vrem bani în plus. Dar eu nu voiam două garsoniere. Voiam un cămin al nostru.

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem când am acceptat să mă mut cu el după doar câteva luni de relație. Poate că ar fi trebuit să văd semnele: cum lua decizii fără mine, cum mama lui venea neanunțată și stătea cu zilele.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am sunat-o pe sora mea, Ana.

— Nu știu ce să fac… Simt că nu mai am loc în viața lui.

— Irina, trebuie să-i spui clar ce simți. Nu lăsa lucrurile așa! Dacă nu te respectă acum, nu o va face nici mai târziu.

Avea dreptate. A doua zi i-am spus lui Vlad tot ce aveam pe suflet.

— Vreau să știu că părerea mea contează. Nu pot trăi într-o familie unde deciziile se iau peste capul meu!

S-a uitat la mine lung. — Dar e mama… Ce voiai să fac?

— Să vorbim! Să decidem împreună! Să nu mă pui mereu pe locul doi!

A urmat o ceartă lungă. Mama lui Vlad a auzit totul și a venit să „ne împace”. — Irina, nu te supăra pe el. E băiat bun. Eu nici nu voiam garsoniera asta…

M-am uitat la ea și am simțit pentru prima dată milă. Poate că nici ea nu voia să fie povara noastră. Poate că Vlad încerca doar să fie fiu bun și soț responsabil și a eșuat lamentabil la ambele capitole.

Au trecut câteva luni de atunci. Locuim într-una dintre garsoniere, iar mama lui Vlad în cealaltă, la același etaj. Ne vedem zilnic pe hol, schimbăm politețuri reci. Relația mea cu Vlad s-a răcit; vorbim mai mult despre facturi decât despre vise.

Uneori mă întreb dacă nu ar trebui să plec. Să-mi găsesc propriul drum, unde vocea mea contează. Dar apoi mă gândesc la cât am investit aici – nu doar bani, ci ani din viață, speranțe, dragoste.

Poate că nu există răspunsuri simple când vine vorba de familie și compromisuri. Poate că trebuie doar să ai curajul să spui ce simți și să vezi dacă cel de lângă tine e dispus să te asculte cu adevărat.

Mă uit la Vlad și mă întreb: Oare cât valorează liniștea sufletului meu? Merită să rămân într-o poveste unde nu sunt personaj principal? Voi ce ați face în locul meu?