Nunta la care nu am fost invitată, dar de la care se așteaptă să ofer totul: Povestea unei mame românce

— Nu pot să cred, Radu! Cum adică nu sunt invitată la nunta ta? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam telefonul strâns în palmă, ca și cum aș fi putut stoarce din el o altă realitate.

La celălalt capăt al firului, fiul meu părea stânjenit. — Mamă, nu e chiar așa… Kayla vrea ceva restrâns, doar cu prietenii apropiați. Știi cum e…

Știam. Știam prea bine că de când intrase Kayla în viața lui Radu, locul meu fusese împins undeva la margine. Dar niciodată nu m-am gândit că voi ajunge să nu fiu invitată la propria-i nuntă. Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am așezat pe marginea patului și am plâns în tăcere, ca să nu mă audă nimeni. În camera cealaltă, soțul meu, Doru, se uita la televizor, neatent la drama care mă sfâșia pe dinăuntru.

Au trecut două luni de atunci. Nunta s-a făcut undeva la Sinaia, am aflat de pe Facebook. Poze cu zâmbete largi, cu torturi albe și buchete de flori. Niciun semn că aș fi existat vreodată în viața lor. Am încercat să-mi văd de treabă, să-mi ocup mintea cu altceva. Dar nu era ușor.

Apoi, într-o seară ploioasă de noiembrie, Radu a sunat din nou. — Mamă, avem nevoie de ajutor. Kayla trebuie să stea peste program la serviciu și nu avem cu cine s-o lăsăm pe Irina.

Irina era fiica Kaylei din prima căsătorie. O fetiță blândă, cu ochi mari și păr castaniu. O iubisem din prima clipă, fără să fac vreo diferență între ea și nepotul meu biologic, Vlad, care avea să vină pe lume abia peste un an.

— Sigur că vin, Radu. Oricând ai nevoie, știi bine că sunt aici pentru voi.

Așa a început totul. Săptămână de săptămână, eram chemată să stau cu Irina sau cu Vlad. Când aveau nevoie de bani pentru grădiniță sau pentru facturi, tot la mine veneau. Doru bombănea uneori: „Nu vezi că te folosesc? Nu vezi că pentru ei ești bună doar când au nevoie?” Dar eu nu voiam să cred asta. Îmi spuneam că așa e familia: te sacrifici fără să aștepți nimic în schimb.

Anii au trecut. Vlad a crescut sub ochii mei. Irina a început liceul. Kayla și Radu s-au mutat într-un apartament mai mare, dar tot veneau la mine când aveau nevoie de ceva — o rețetă, un sfat sau bani împrumut.

Într-o zi de vară, când soarele ardea nemilos peste blocurile gri din cartierul nostru din București, Radu m-a sunat din nou.

— Mamă… avem o problemă. Proprietarul ne-a anunțat că vrea să vândă apartamentul și trebuie să ne mutăm urgent. Nu avem unde merge… Poate ne putem muta la voi pentru câteva luni?

Am simțit cum mi se strânge inima. Apartamentul nostru era mic — două camere și o bucătărie înghesuită. Doru deja era bolnav de nervi din cauza gălăgiei când veneau copiii în vizită.

— Radu… știi că nu avem spațiu… Doru nu se simte bine…

— Mamă! E vorba de familia mea! Nu poți să ne lași pe drumuri!

Am cedat. Cum puteam să spun nu? În câteva zile, casa noastră s-a umplut de cutii, jucării și haine aruncate peste tot. Kayla era mereu obosită și iritată; niciodată nu mi-a mulțumit pentru nimic. Irina stătea mai mult în camera ei cu căștile pe urechi, iar Vlad făcea gălăgie cât pentru trei copii.

Într-o seară, după ce am strâns masa și am spălat vasele pentru toată lumea, am ieșit pe balcon să iau aer. Doru a venit lângă mine.

— Elena, până când? Până când o să le permiți să te calce în picioare?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am uitat la luminile orașului și am simțit un gol imens în suflet.

Într-o zi, am auzit-o pe Kayla vorbind la telefon cu mama ei:

— Da, stăm la soacra… Ce să facem? N-avem altă soluție. Dar abia aștept să plecăm! Nu mai suport mirosul ăsta de vechi și regulile ei absurde…

Am simțit cum mă sufoc de furie și tristețe. Eu eram „soluția”, eu eram „vechiul” care le stătea în cale.

Într-o seară tensionată, după ce Vlad a spart o vază moștenită de la mama mea și Kayla nici măcar nu s-a obosit să-și ceară scuze, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai pot să fiu mereu cea care dă totul și nu primește nimic! Voi m-ați exclus de la nuntă ca pe un străin, dar acum vă așteptați să vă dau casa mea? Unde e respectul? Unde e recunoștința?

Radu s-a uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată.

— Mamă… nu știam că te doare atât de tare…

Kayla a ridicat din umeri: — Asta e familia. Fiecare face ce poate.

Am simțit atunci că ceva s-a rupt definitiv între noi.

După câteva luni au găsit un alt apartament și au plecat. Casa a rămas goală și liniștită. Dar liniștea asta mă apasă mai tare decât gălăgia lor vreodată.

M-am întrebat adesea: oare unde greșim noi, părinții? Cât trebuie să dăm până când copiii noștri învață să aprecieze? Sau poate greșeala e că nu știm când să spunem „nu”? Ce credeți voi — există o limită pentru sacrificiul unei mame?