Umbrele dintre noi: Povestea unei bunici și a legăturii pierdute

— Ilinca, de ce nu-mi mai răspunzi la mesaje? Am întrebat cu voce tremurată, privind ecranul telefonului care rămânea mut. Era deja a treia zi când încercam să o sun și nu primeam niciun semn. De obicei, nepoata mea de doisprezece ani îmi trimitea zilnic mesaje: „Bunico, ce faci? Când vii la noi?” Acum, liniștea era apăsătoare.

Am încercat să-mi liniștesc inima bătândă cu putere. Poate e doar ocupată cu școala, mi-am spus. Dar ceva nu era în regulă. Am sunat-o pe Ramona, nora mea, femeia pe care am ajutat-o de când a intrat în familia noastră. I-am fost alături când a născut, când și-a pierdut mama, când a rămas fără serviciu. Mereu am simțit că suntem aproape ca o mamă și o fiică.

— Ramona, ce se întâmplă cu Ilinca? Nu-mi răspunde la telefon.

— E ocupată cu școala, Maria. Are multe teme, știi cum sunt copiii acum… A răspuns scurt, evitând să mă privească în ochi chiar și prin ecranul telefonului.

Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când Ramona părea distantă, dar niciodată nu fusese atât de rece. M-am gândit la toate momentele în care am stat lângă ea, la toate sacrificiile făcute pentru ca familia fiului meu să nu ducă lipsă de nimic. De ce acum mă simțeam ca un străin?

În zilele următoare am încercat să trec peste sentimentul de respingere. Am dus plăcinte la poarta lor, am lăsat cozonacii preferați ai Ilincăi pe prag. Dar nimeni nu a ieșit să mă întâmpine. Fiul meu, Radu, părea mereu grăbit: „Mamă, suntem ocupați, vorbim altădată.”

Într-o seară ploioasă, am văzut-o pe Ilinca la magazinul din colț. Era cu Ramona. Am alergat spre ele cu sufletul la gură.

— Ilinca! Am strigat cu speranță.

Fetița s-a uitat la mine cu ochii mari și triști. Ramona a tras-o repede de mână.

— Hai, Ilinca! Nu avem timp acum!

Am rămas în ploaie, cu sufletul zdrobit. Ce se întâmplase? Ce greșisem? În noaptea aceea nu am putut dormi. M-am gândit la toate discuțiile noastre, la fiecare gest care ar fi putut să o supere pe Ramona. Poate am fost prea insistentă? Poate am spus ceva greșit?

A doua zi am decis să merg direct la ei acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis Radu.

— Mamă, nu e un moment bun…

— Vreau doar să vorbesc cu Ilinca. Te rog!

Ramona a apărut în spatele lui, cu brațele încrucișate.

— Maria, cred că ar trebui să ne lași puțin spațiu. Ilinca are nevoie de liniște.

— Dar ce s-a întâmplat? De ce nu mai pot vorbi cu ea?

Ramona a oftat adânc.

— Maria, tu mereu ai vrut să controlezi totul. Să știi tot ce face Ilinca, să-i dai sfaturi chiar și când nu ți le cerea nimeni. Poate nu-ți dai seama, dar uneori ne sufoci.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Eu doar… am vrut să ajut…

— Știu că ai intenții bune, dar uneori trebuie să ne lași să ne descurcăm singuri.

Am plecat acasă cu ochii în lacrimi. M-am simțit inutilă pentru prima dată în viață. Toată viața mea s-a învârtit în jurul familiei. Fără ei, cine mai sunt eu?

Zilele au trecut greu. Vecina mea, doamna Stanciu, m-a văzut abătută și m-a invitat la o cafea.

— Maria dragă, nu te mai necăji atât! Copiii cresc, au nevoie de spațiu… Dar nici să te lase deoparte nu e drept!

— Dar dacă am greșit eu? Dacă am fost prea prezentă?

— Să știi că uneori tinerii nu realizează cât de mult contează sprijinul nostru până nu-l pierd…

Vorbele ei m-au liniștit puțin. Dar rana rămânea adâncă.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Ilinca. Scrisul ei mic și stângaci mi-a umplut ochii de lacrimi:

„Bunico,
Îmi e dor de tine. Mama zice că trebuie să stau mai mult cu ea și cu tata pentru că au avut multe certuri și eu eram tristă. Nu e vina ta! Te iubesc mult!”

Atunci am înțeles adevărul: Ramona și Radu aveau probleme în căsnicie și încercau să-și protejeze copilul izolând-o de orice influență externă — inclusiv de mine. Nu era vorba despre mine sau despre greșelile mele; era vorba despre fricile lor și despre dorința lor de a-și păstra familia unită cu orice preț.

Am plâns mult în acea seară, dar lacrimile mele au fost de eliberare. Am decis să le respect spațiul și să aștept ca timpul să vindece rănile lor — și ale mele.

Acum mă întreb: Oare cât de mult ar trebui să ne implicăm în viețile copiilor noștri adulți? Unde e limita dintre grijă și sufocare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?