Grădina care mi-a adus fiica înapoi

— Ana, nu vrei să intri măcar cinci minute? Am făcut plăcinta ta preferată…

Vocea mea răsună stins, aproape rugătoare, din pragul ușii. Ana stă pe aleea de piatră, cu mâinile încrucișate pe piept și privirea pierdută printre tufele de lavandă. Nu-mi răspunde. De fapt, nici nu știu dacă m-a auzit sau dacă vrea să mă audă. De ani de zile, fiecare întâlnire dintre noi e ca o negociere între două țări aflate în război rece.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate atunci când am refuzat să-i accept prietenul, pe Radu, pentru că nu avea „un serviciu serios”. Poate când am criticat-o pentru că a renunțat la facultate. Sau poate când am început să-i trimit mesaje lungi, pline de sfaturi nesolicitate, iar ea nu-mi mai răspundea decât cu „ok”.

Ani la rând am locuit într-un apartament de bloc, la etajul opt. Geamul meu dădea spre un parking gri și spre alte blocuri la fel de triste. În fiecare primăvară cumpăram o cutie cu panseluțe din piață și le plantam în ghivece pe balcon. Era tot ce puteam face pentru a aduce puțină culoare în viața mea. Îmi imaginam cum ar fi să am o grădină adevărată, cu pomi fructiferi și flori peste tot, dar părea un vis imposibil pentru o femeie singură, trecută de cincizeci de ani.

După ce soțul meu, Doru, a murit de cancer, m-am simțit și mai pierdută. Ana s-a îndepărtat și mai mult. Nu a venit la înmormântare. Mi-a trimis doar un mesaj sec: „Condoleanțe.” Am plâns atunci cum nu am plâns niciodată. Am simțit că nu mai am nimic de pierdut.

Într-o zi, după o ceartă telefonică cu Ana — nici nu mai știu din ce motiv — am ieșit pe balcon și am privit orașul cenușiu. M-am hotărât brusc: vând apartamentul și mă mut la țară. Am găsit o casă mică, veche, cu o curte plină de bălării la marginea orașului Pitești. Vecinii m-au privit ciudat când m-au văzut săpând singură pământul tare ca piatra. Dar eu nu m-am lăsat.

Primele luni au fost un chin. Mâinile mi s-au umplut de bătături, spatele mă durea mereu, iar uneori plângeam noaptea de singurătate. Dar în fiecare dimineață ieșeam în grădină și plantam câte ceva: un trandafir, o tufă de zmeură, câteva fire de roșii. Îmi spuneam că fiecare rădăcină e o promisiune că viața poate începe din nou.

Cu Ana vorbeam tot mai rar. Uneori îi trimiteam poze cu florile mele pe WhatsApp. Nu răspundea niciodată. Odată i-am scris: „Mi-e dor de tine.” Niciun răspuns.

Într-o zi ploioasă de aprilie, după aproape doi ani de la mutare, am primit un telefon neașteptat.

— Mamă… poți să mă primești câteva zile? Nu mai suport să stau cu Radu…

Vocea ei era stinsă, obosită. Am simțit un nod în gât.

— Sigur că poți veni! Te aștept!

A venit seara târziu, cu o geantă mare și ochii umflați de plâns. Nu am întrebat nimic. I-am făcut ceai și i-am aranjat patul în camera mică de oaspeți. Dimineața am găsit-o în grădină, privind trandafirii abia înmuguriți.

— Ai muncit mult aici…

— Da… A fost greu la început.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Știi… mereu mi-am dorit să avem o casă cu grădină când eram mică.

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Și eu mi-am dorit… dar n-am avut curaj.

A stat la mine trei săptămâni. În fiecare zi ieșeam împreună în grădină: pliveam buruieni, plantam flori, udam roșiile. Vorbeam puțin, dar simțeam că ceva se schimbă între noi. Într-o seară, după ce am terminat de pus răsadurile de crizanteme, Ana s-a așezat lângă mine pe bancă.

— Mamă… îmi pare rău că te-am evitat atâția ani.

M-am uitat la ea și am văzut-o pentru prima dată ca pe o femeie rănită, nu ca pe fetița încăpățânată care mă contrazicea mereu.

— Și mie îmi pare rău că te-am judecat prea aspru… Poate dacă aș fi ascultat mai mult…

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns. Am plâns și eu cu ea, acolo, sub cireșul abia înflorit.

De atunci Ana vine des la mine. Uneori stăm ore întregi în grădină fără să spunem nimic. Alteori povestim despre trecut sau facem planuri pentru viitor: ce flori să mai plantăm, unde să punem un leagăn pentru copiii pe care poate îi va avea într-o zi.

Grădina mea nu e perfectă — sunt încă zone cu buruieni și gardul e vechi — dar e locul unde am reînvățat să iubesc și să iert. E locul unde am regăsit-o pe Ana și pe mine însămi.

Uneori mă întreb: dacă nu aș fi avut curajul să plec din blocul acela gri, oare aș mai fi avut șansa să-mi recuperez fiica? Oare câți dintre noi rămânem prizonieri ai trecutului doar pentru că ne e teamă să plantăm ceva nou?