„Viorica, te rog să nu intri în camera noastră sau să ne atingi lucrurile,” a spus nora Anca: Dar eu încă dețin casa. Nu pot să mă mișc în propria mea casă?

Când Petru și Anca au ajuns la ușa mea acum șase luni, am putut vedea îngrijorarea întipărită pe fețele lor. Se luptau cu chiriile și aveau nevoie de un loc temporar unde să stea. Ca mamă, inima mi s-a îndreptat către ei, și le-am deschis ușile fără să stau pe gânduri. Le-am dat camera de oaspeți, care încă adăpostea multe dintre obiectele mele personale, inclusiv albume foto vechi, documente și câteva suveniruri prețioase.

La început, totul părea în regulă. Împărțeam mesele și ocazional o seară de film. Totuși, pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, recunoștința inițială pe care o exprimaseră a început să scadă, și în locul ei a început să se construiască o tensiune inconfortabilă.

Într-o seară, când am fost să iau un album foto din camera de oaspeți, Anca m-a confruntat. Tonul ei era politicos, dar ferm. „Viorica, te rog să nu intri în camera noastră sau să ne atingi lucrurile,” a spus ea. Am fost luată prin surprindere. Până la urmă, era casa mea, și încercam doar să accesez propriile mele amintiri.

„Dar Anca, unele dintre lucrurile mele personale sunt încă în această cameră. Am nevoie de ele,” am răspuns, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

„Înțeleg, Viorica, dar ar trebui să ne respecți intimitatea. Avem nevoie de spațiul nostru,” a insistat Anca, vocea ei devenind mai rece.

Conversația a lăsat un gust amar în gura mea, dar am decis să o las să treacă, atribuind-o stresului pe care l-ar putea experimenta. Totuși, incidentul a marcat o schimbare în aranjamentul nostru de locuit. Anca și Petru au început să-și asume mai mult control asupra spațiului, schimbând subtil lucrurile și excluzându-mă treptat din zonele propriei mele case.

Într-o zi, când m-am întors acasă, am găsit că lacătul de la camera de oaspeți fusese schimbat. Am stat acolo, cu cheia în mână, simțindu-mă neputincioasă. Când l-am confruntat pe Petru despre asta, a fost îngrijorat, dar ferm. „Mamă, Anca simte că avem nevoie de mai multă intimitate. E doar până când găsim locul nostru. Te rog să încerci să înțelegi.”

M-am simțit profund trădată. Aceasta era casa mea, și acum eram alienată în ea. Atmosfera a devenit din ce în ce mai tensionată, iar interacțiunile noastre au devenit scurte și formale. Mi-era dor de căldura pe care o împărtășeam odată, dar părea să se fi evaporat în aer subțire.

Lunile au trecut, și situația nu s-a îmbunătățit. Distanța dintre noi a crescut, și adesea mă găseam călcând pe coji de ouă în propria mea casă. Mediul vibrant și plin de dragoste pe care îl cultivasem odată fusese înlocuit acum de o coabitare rece și tranzacțională.

În cele din urmă, într-o seară rece din decembrie, Petru și Anca au anunțat că și-au găsit un apartament. Urmau să se mute la sfârșitul lunii. O ușurare m-a cuprins, dar era umbrită de tristețe. Ceea ce ar fi trebuit să fie un aranjament temporar își stricase relația noastră, poate ireparabil.

S-au mutat în liniște, iar casa a rămas goală, dar pașnică. Mi-am recâștigat încet spațiul, dar bucuria de a avea casa înapoi a fost umbrită de pierderea relației mele cu fiul meu și soția lui. Mă întrebam dacă vom putea vreodată să depășim prăpastia care se formase între noi, sau dacă răceala acelor luni va persista pentru totdeauna.