Nimeni nu putea să-l aducă pe nepot în weekend, dar o vizită neașteptată a schimbat totul: Povestea unui tată care a învățat să ierte

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să tot aștept! De ce nu vine nimeni cu Vlad în weekend? De ce trebuie să fim mereu singuri? vocea lui Ion răsuna în bucătăria mică, spartă doar de sunetul ceainicului care dădea în clocot.

Maria, cu mâinile tremurânde, încerca să-și ascundă lacrimile. — Am vorbit cu Raluca, dar zice că e prea obosită după săptămâna de muncă. Și Mihai are de lucru la serviciu… Ce vrei să fac?

Ion s-a ridicat brusc de la masă, trântind scaunul. — Vreau să-mi văd nepotul! Atât! Să-l aud râzând prin casă, să-l văd alergând pe holuri, nu doar poze pe telefon și promisiuni că „poate data viitoare”.

Am simțit cum aerul din cameră devenea greu. Eram acolo, invitat la o ciorbă caldă, dar m-am trezit martor la o rană veche, mereu deschisă: dorul de familie. Vlad era singurul lor nepot, băiatul Ralucăi, fiica lor unică. După ce soarta le-a refuzat alți copii, toată dragostea lor s-a revărsat asupra ei și, mai târziu, asupra micuțului Vlad.

Dar viața la oraș e altfel. Raluca și Mihai lucrau amândoi la București, iar Ion și Maria rămăseseră în casa bătrânească dintr-un sat din Prahova. Distanța părea uneori mai mare decât cei 100 de kilometri care îi despărțeau. În fiecare vineri, Ion aștepta un telefon: „Venim cu Vlad în weekend!” Dar de cele mai multe ori primea doar scuze.

— Ți-am zis că nu e vina lor! a încercat Maria să-l liniștească.

— Ba da, e vina lor! Noi am crescut-o pe Raluca fără lipsuri, am muncit pe brânci ca să-i fie bine. Și acum? Acum suntem buni doar când au nevoie de noi să le trimitem zacuscă sau bani pentru facturi!

Am simțit nevoia să intervin. — Ion, poate ar trebui să mergeți voi la București într-un weekend. Poate au nevoie și ei de ajutor acolo.

Ion m-a privit cu ochii lui albaștri, obosiți. — Nu vreau să fiu musafir în casa copilului meu. Vreau ca Vlad să știe că aici e ACASĂ.

A doua zi dimineață, Maria a primit un mesaj: „Mama, nu putem veni nici weekendul ăsta. Mihai are de lucru și Vlad e răcit.”

Ion a ieșit afară și s-a apucat să taie lemne cu o furie mută. Maria s-a retras în camera mică și a început să plângă încet. M-am simțit neputincios. Ce poți spune unor părinți care își văd viitorul risipindu-se printre scuze și distanțe?

Seara, Ion a venit la masă tăcut. Maria i-a pus farfuria cu ciorbă în față.

— Ți-e dor de Vlad? l-am întrebat încet.

— Mi-e dor de toți anii care au trecut fără să-i simt. Mi-e dor de Raluca mică, mi-e dor de gălăgia din casă… Acum e doar liniște și frig.

În noaptea aceea, am plecat acasă cu inima grea. M-am gândit mult la ei. La cât de greu e să fii părinte când copiii tăi devin adulți și au alte priorități. La cât de mult doare singurătatea.

Trei săptămâni au trecut fără nicio veste. Maria se stingea pe zi ce trece, iar Ion devenise tot mai ursuz. Într-o sâmbătă dimineață, pe când Maria făcea cozonaci pentru nimeni, s-a auzit soneria porții.

— Cine-o fi la ora asta? a murmurat ea.

Ion s-a uitat pe geam și a înghețat: pe alee stătea Raluca, cu Vlad de mână și cu Mihai încărcat cu bagaje.

— SURPRIZĂ! a strigat Vlad și a alergat direct în brațele bunicului.

Ion a rămas nemișcat câteva secunde, apoi l-a strâns atât de tare încât copilul a început să râdă.

— Bunicule! Am venit să stau cu tine tot weekendul! Mami și tati pleacă la munte! Eu rămân aici!

Maria a izbucnit în plâns și l-a luat pe Vlad în brațe.

— Ce-i cu voi? Cum de…?

Raluca s-a uitat rușinată la părinți. — Mama, tata… Îmi pare rău că nu v-am vizitat mai des. Am fost egoistă. Dar Vlad tot vorbește despre voi… Și Mihai mi-a zis că trebuie să facem ceva.

Mihai s-a apropiat și i-a strâns mâna lui Ion. — Știu că nu am fost cel mai bun ginere… Dar vreau ca Vlad să crească știind cine sunt bunicii lui.

Weekendul acela a fost ca o gură de aer proaspăt pentru toți. Casa s-a umplut de râsete, miros de cozonac și povești spuse la gura sobei. Ion l-a dus pe Vlad la pescuit pe baltă, Maria i-a făcut clătite și i-a arătat poze vechi cu Raluca mică.

Seara, după ce Vlad a adormit între ei în patul mare din odaia bunicilor, Ion s-a uitat lung la Maria.

— Poate că am greșit și noi… Poate că am pus prea multă presiune pe Raluca. Poate că trebuie doar să fim recunoscători pentru ce avem.

Maria i-a zâmbit printre lacrimi. — Nu e niciodată prea târziu să ne regăsim familia.

Când Raluca și Mihai s-au întors duminică seara, au promis că vor veni mai des. Au făcut planuri pentru Crăciun împreună și pentru o vacanță la mare cu toții.

Am plecat atunci din casa lor cu sufletul plin. Am înțeles cât de fragil e echilibrul într-o familie și cât de ușor se poate rupe firul dacă nu ai grijă de el.

Mă întreb acum: câți dintre noi uităm cât valorează timpul petrecut împreună? Câți ne dăm seama abia când e prea târziu că dragostea trebuie hrănită zi de zi?