Soțul fiicei mele credea că a dat norocul peste el, dar nu știa ce-l așteaptă

— Nu pot să cred că mă pui să fac asta, mamă-soacră! Vlad aproape că a trântit cana de cafea pe masa din bucătărie, iar vocea lui răsuna prin apartamentul nostru mic din cartierul Titan. Era sâmbătă dimineața, iar eu tocmai îi explicasem că, dacă vrea să lucreze în magazinul nostru online de haine, trebuie să înceapă de jos, ca oricare alt angajat.

— Vlad, nu e vorba de ce vreau eu. E vorba de cum funcționează lucrurile aici. Și tu, și oricine altcineva trebuie să muncească pentru ceea ce primește, i-am răspuns cu calm, deși inima îmi bătea nebunește. Simțeam privirea fiicei mele, Irina, care stătea la masă cu ochii în ceașca de ceai, încercând să nu se bage.

Totul a început acum un an, când Irina s-a măritat cu Vlad. Erau colegi la facultate, amândoi visători și convinși că lumea le aparține. Noi, părinții ei, aveam deja de zece ani un mic magazin online de haine. Nu era cine știe ce imperiu, dar ne-a ținut pe linia de plutire în pandemie și chiar am reușit să angajăm două fete din cartier care aveau nevoie de bani.

Când Vlad a intrat în familie, am simțit că ceva nu e în regulă. Era mereu cu ochii pe cifrele noastre, întreba cât vindem, cât câștigăm, ce planuri avem. La început am crezut că e doar curios sau poate chiar interesat să ajute. Dar după nuntă, a început să facă presiuni.

— De ce să nu mă ocup eu de partea de marketing? Am făcut un curs la facultate, știu cum se face! spunea el întruna.

— Vlad, avem deja pe cineva care se ocupă. Și dacă vrei să ajuți, trebuie să începi cu lucrurile simple: ambalat colete, răspuns la emailuri… i-am explicat într-o zi.

A izbucnit atunci o ceartă care a ținut ore întregi. Irina plângea în dormitor, iar Vlad îmi reproșa că nu am încredere în el și că îl tratez ca pe un străin. Soțul meu, Mihai, încerca să calmeze spiritele:

— Vlad, nu vrem să te supărăm. Dar aici toți am pornit de jos. Nici eu n-am știut nimic la început. Dacă vrei să fii parte din afacere, trebuie să arăți că poți.

Vlad s-a supărat și a plecat trântind ușa. Trei zile nu a vorbit cu noi. Irina era distrusă. Într-o seară a venit la mine în bucătărie și mi-a spus printre lacrimi:

— Mamă, poate ai fost prea dură cu el… Poate trebuia să-l lași să încerce măcar.

Am simțit atunci o durere surdă în piept. Oare chiar greșisem? Oare nu trebuia să fiu mai blândă? Dar știam că dacă îi dăm totul pe tavă, Vlad nu va învăța niciodată ce înseamnă responsabilitatea.

După câteva zile s-a întors și a acceptat să înceapă cu lucrurile mărunte. La început făcea totul fără chef: pierdea coletele prin depozit, răspundea monosilabic la emailuri sau uita să actualizeze stocurile. Fetele din echipă îl priveau cu milă sau cu iritare.

— Doamna Maria, băiatul ăsta nu știe ce-i aia muncă! mi-a spus într-o zi Violeta, una dintre angajate.

Am oftat și i-am spus că trebuie să aibă răbdare. Dar Vlad nu părea să se schimbe. Într-o zi l-am surprins vorbind la telefon cu un prieten:

— Băi, frate, credeam că dacă mă însor cu fata lor o să fie viață ușoară! Dar uite-mă aici, car cutii și răspund la emailuri ca ultimul fraier!

M-a durut fiecare cuvânt. Am simțit cum mi se strânge stomacul și m-am întrebat dacă nu cumva am greșit lăsându-l să intre în afacere.

Într-o seară am avut o discuție lungă cu Mihai:

— Poate ar trebui să-l lăsăm să-și încerce norocul la marketing. Poate dacă vede cât e de greu o să aprecieze mai mult munca celorlalți.

A doua zi i-am dat o șansă. I-am spus:

— Vlad, ai o lună la dispoziție să crești vânzările cu 10%. Dacă reușești, partea ta din profit va crește. Dacă nu… te întorci la colete.

A fost pentru prima dată când l-am văzut motivat. A stat nopți întregi pe calculator, a făcut reclame pe Facebook și Instagram, a scris texte pentru site. Irina îl ajuta când putea, dar se vedea că era stresată de presiunea pe care o pusesem pe el.

După o lună… vânzările au crescut doar cu 2%. Vlad era devastat.

— Nu sunt bun de nimic! Nici măcar aici nu pot să reușesc!

Irina l-a luat în brațe și i-a spus:

— Nu ești singurul care greșește. Și noi am avut luni proaste. Important e că ai încercat.

Atunci am realizat ceva: poate că Vlad nu era pregătit pentru responsabilitatea unei afaceri de familie. Poate că nici noi nu eram pregătiți să-l primim cu adevărat ca pe unul dintre noi.

Au trecut luni de atunci. Vlad lucrează acum la o firmă mică de publicitate și vine doar din când în când să ne ajute la magazin. Relația cu Irina s-a mai liniștit, dar încă simt tensiunea dintre noi când ne întâlnim la masă duminica.

Mă întreb uneori: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptatea? Oare am făcut bine că am trasat limitele astea? Sau poate trebuia doar să-l las să greșească singur?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de mult trebuie să ajuți familia înainte ca ajutorul tău să devină o povară?