Între recunoștință și dreptate: Povestea Norei și lupta pentru apartamentul bunicii

— Nora, ai pus sare în supă? vocea bunicii Gabriella răsună slab din sufragerie, în timp ce eu mă grăbesc să scot cutiile cu medicamente din dulap.

— Da, mamaie, am pus. Știi că nu uit niciodată, îi răspund, încercând să-mi ascund oboseala din glas. E a treia oară săptămâna asta când nu doarme bine și mă trezesc la 5 dimineața să-i fac ceaiul preferat.

De doisprezece ani, de când tata a plecat și mama… ei bine, mama a dispărut pur și simplu, bunica mi-a fost totul. Am învățat să gătesc cotletele ei faimoase de pui, să cos nasturi la cămăși și să recit poezii la serbările școlii. Gabriella era mereu acolo, cu ochii ei blânzi și mâinile calde.

Dar azi, ceva s-a schimbat. Azi, după ce am spălat vasele și am șters masa, am simțit că nu mai pot amâna discuția care mă macină de luni întregi.

— Mamaie… trebuie să vorbim ceva serios. Poți să lași puțin croșetatul?

Gabriella mă privește peste ochelari. — Ce s-a întâmplat, fată dragă?

Îmi simt inima bătând nebunește. — M-am gândit… poate ar fi bine să trecem apartamentul pe numele meu. Să nu avem probleme mai târziu… Știi cum e lumea.

Ea oftează adânc. — Nora, tu știi că eu te iubesc ca pe fata mea. Dar apartamentul ăsta e singurul lucru care mi-a rămas de la bătrânul tău. Nu vreau să crezi că nu am încredere în tine…

— Nu e vorba de încredere! Dar dacă se întâmplă ceva cu tine? Dacă vine cineva și…

Nu apuc să termin fraza că sună soneria. Mă ridic nervoasă și deschid ușa. În prag stă Corina, mama mea biologică, cu un zâmbet larg și o pungă de portocale.

— Bună seara! Ce surpriză, nu?

Gabriella se luminează la față. — Corina! Ce bine că ai venit!

Eu simt cum mi se strânge stomacul. Corina nu a mai trecut pe aici de ani buni. De ce tocmai acum?

— Am venit să vă văd… și să stăm puțin de vorbă, spune ea, lăsând punga pe masă.

Mă retrag în bucătărie, dar aud totul. Corina începe să povestească despre greutățile vieții ei, despre cât de greu i-a fost fără noi și cât de mult îi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.

— Mama, știu că am greșit. Dar vreau să recuperez timpul pierdut. Poate mă lași să vin mai des pe aici…

Gabriella oftează din nou. — Ești fata mea, Corina. Ușa mea e mereu deschisă.

În zilele următoare, Corina începe să vină tot mai des. Aduse flori, cumpără prăjituri scumpe și o plimbă pe bunica prin parc. Eu simt cum locul meu devine tot mai mic.

Într-o seară, după ce Corina pleacă, Gabriella mă cheamă la ea în cameră.

— Nora, nu vreau să te simți dată la o parte. Dar Corina e tot fata mea…

— Știu, mamaie. Dar eu am fost aici când nimeni nu era. Eu am avut grijă de tine!

Gabriella mă ia de mână. — Știu, draga mea. Și n-o să uit niciodată asta.

Dar zilele trec și tensiunea crește. Într-o dimineață găsesc pe masă o hârtie: „Certificat de moștenitor”. Corina a început deja demersurile pentru apartament.

Mă prăbușesc pe scaun și plâng în hohote. Toată viața mea e aici: pereții ăștia au auzit râsul meu de copil, bucătăria asta a mirosit a prăjituri de Crăciun în fiecare an.

Seara, când Gabriella adoarme greu după ce i-am dat pastilele, mă uit la ea și mă întreb: „Oare dragostea se măsoară în acte notariale? Oare sacrificiul meu va conta vreodată?”

A doua zi o confrunt pe Corina.

— De ce faci asta? Nici nu ai fost aici când aveam nevoie!

Ea ridică din umeri. — E dreptul meu legal. Și tu ai viața ta înainte…

— Viața mea e aici! strig eu printre lacrimi.

Gabriella ne aude și vine între noi.

— Ajunge! Nu vreau ceartă în casa mea!

Corina pleacă trântind ușa. Eu rămân cu bunica în brațe.

— Mamaie… dacă nu mai am casa asta, ce mai am?

Ea mă strânge tare. — Ai dragostea mea. Și asta nu ți-o poate lua nimeni.

Dar știu că lumea reală nu funcționează doar cu iubire.

În următoarele luni încerc să vorbesc cu Gabriella despre acte, dar ea evită subiectul. Între timp, sănătatea ei se deteriorează vizibil. Corina vine tot mai rar; probabil a obținut ce voia.

Într-o zi rece de noiembrie, Gabriella se stinge liniștită în somn. Rămân singură în apartamentul care nu-mi mai aparține legal.

Corina vine la parastas cu un avocat și îmi spune sec:

— Trebuie să eliberezi apartamentul în două săptămâni.

Mă uit la pereții goi și simt că mi se rupe sufletul.

Acum stau într-o garsonieră mică la marginea orașului și mă întreb: „Cât valorează o viață de sacrificiu? Oare familia e doar sânge sau e ceea ce construim împreună?”