Sub povara așteptărilor: O zi de naștere care a schimbat totul

— Nu mai pot, Victor! Nu mai pot să gătesc pentru toată lumea, să zâmbesc când mă doare spatele și să mă prefac că totul e în regulă!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, printre vasele murdare și mirosul de ciorbă rămas de la prânz. Victor s-a oprit în prag, cu mâinile în buzunare, evitând să mă privească.
— Aria, știi că așa se face la noi. Mama, tata, frații mei… toți vin de ziua mea. Nu poți să le spui să nu mai vină.
Am simțit cum mi se strânge inima. De zece ani, în fiecare iunie, casa noastră devenea câmp de bătălie: eu contra armatei de rude flămânde și gălăgioase. Niciodată nu întreba nimeni dacă am nevoie de ajutor. Niciodată nu primeam un „mulțumesc”. Doar farfurii goale și priviri critice dacă ceva nu era pe placul lor.

Anul acesta însă, am hotărât să schimb ceva. Am comandat mâncare de la restaurantul din colț, am pus masa simplu și am cumpărat un tort mic, cu ciocolată, preferatul lui Victor. Am vrut să fie o zi liniștită, doar pentru noi doi și Mara, fetița noastră de șapte ani.

Dar la ora patru fix, ca în fiecare an, au apărut: mama-soacră, tata-socru, fratele lui Victor cu soția și cei trei copii, sora lui cu iubitul ei și încă două mătuși. Intrau pe ușă ca la ei acasă, fără să bată, fără să aducă măcar o prăjitură sau o sticlă de suc.

— Aria, unde-i sarmaua? — a întrebat mama-soacră, ridicând din sprâncene când a văzut platourile cu mâncare comandată.

— Am zis să facem ceva diferit anul ăsta. Să ne bucurăm mai mult unii de alții, nu să stau eu toată ziua în bucătărie… — am încercat să explic.

— Păi și tradiția? — a intervenit tata-socru. — Ce-i asta? Sarmaua e sarmaua!

Victor tăcea. Mara s-a ascuns după mine, simțind tensiunea din aer.

— Aria, nu puteai să faci un efort? — a spus sora lui Victor cu voce dulceagă. — E doar o dată pe an…

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. O dată pe an pentru ei. Pentru mine era o lună de stres: cumpărături, gătit, curățenie, planificare. Nimeni nu vedea asta.

— Poate că nu vreau să mai fac eforturi doar eu! — am izbucnit. — Poate că vreau și eu să mă bucur de ziua soțului meu! Poate că vreau să fiu invitată la propria masă!

S-a lăsat o liniște grea. Mara a început să plângă încet. Victor s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Aria, te rog… Nu acum…

— Ba da, acum! — am spus printre dinți. — Acum sau niciodată!

Mama-soacră s-a ridicat brusc:

— Dacă nu-ți convine familia noastră, spune direct! Noi așa am crescut: împreună! Nu cu mâncare cumpărată și mofturi!

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. Lacrimile îmi curgeau pe obraji fără să le pot opri. În minte îmi răsunau cuvintele lor: „e doar o dată pe an”, „tradiția”, „familia”. Dar unde eram eu în toată povestea asta?

Când m-am întors în sufragerie, atmosfera era rece ca gheața. Nimeni nu se atingea de mâncare. Mara stătea pe canapea cu ochii roșii. Victor încerca să glumească, dar nimeni nu râdea.

După două ore chinuitoare, rudele au început să plece una câte una. Mama-soacră mi-a aruncat o ultimă privire tăioasă:

— Să nu uiți că familia e tot ce ai pe lume.

Am rămas singură cu Victor și Mara într-o casă care părea mai goală ca niciodată.

— De ce ai făcut asta? — m-a întrebat Victor încet.

— Pentru că nu mai pot trăi doar pentru alții! Pentru că vreau ca Mara să vadă că mama ei are dreptul la respect! Pentru că vreau să fim o familie adevărată, nu o piesă de teatru pentru alții!

Victor a oftat greu.

— O să fie greu… Mama nu o să uite ușor.

— Nici eu nu uit ușor cum m-am simțit azi… sau în fiecare an până acum.

În acea seară am adormit târziu, cu Mara strâns lipită de mine. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am distrus ceva ce nu voi mai putea repara niciodată.

Dar poate că uneori trebuie să rupi tăcerea ca să poți construi ceva nou. Poate că familia nu înseamnă doar tradiții și sacrificii fără sfârșit.

Mă întreb: câți dintre noi trăim sub povara așteptărilor altora? Câți avem curajul să spunem „destul”? Ce înseamnă cu adevărat familia pentru voi?