Umbra din casa mea: Povestea unei trădări de familie

— Nu pot să cred, Larisa! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână portofelul golit de bani. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul meu din București plutea o liniște apăsătoare, spartă doar de suspinul ei.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum vi se prăbușește lumea sub picioare. Eu am simțit-o atunci, în sufrageria mică, cu pereții încărcați de tablouri vechi și amintiri de familie. Larisa, verișoara mea cu ochi mari și păr castaniu, stătea pe canapea, cu mâinile strânse la piept și privirea în pământ. Nu plângea, dar nici nu mă privea. Era ca o umbră a fetei pe care o știam din copilărie.

Totul a început cu un telefon într-o seară ploioasă de martie. — Ana, nu mai pot. Te rog, lasă-mă să stau la tine o vreme. Nu mai am unde să mă duc… Vocea ei era spartă de lacrimi și disperare. Nu am stat pe gânduri. Am crescut împreună la țară, la bunici, ne jucam printre meri și alergam desculțe prin noroi. Cum să nu o primesc?

La început, totul părea normal. Larisa era tăcută, dar recunoscătoare. Îmi ajuta la gătit, spăla vasele, îmi povestea despre necazurile ei cu mama ei, mătușa Viorica, care o alungase după ce aflase că a pierdut iar serviciul. — Nu mă mai suportă nimeni, Ana. Tu ești singura mea familie acum…

Am încercat să-i fiu sprijin. I-am dat cheile de la apartament, i-am lăsat spațiu să-și caute un job nou. Îi cumpăram haine, îi plăteam abonamentul la metrou. Mă simțeam bine făcând asta — poate chiar prea bine. Poate că aveam nevoie să fiu necesară cuiva.

Dar după câteva luni au început să dispară lucruri mici: un parfum scump primit cadou de la colegii de la birou, o brățară de argint de la mama, niște bani din portofel. La început am dat vina pe neatenție sau pe memoria mea proastă. Dar când am găsit portofelul golit și Larisa nu era acasă, ceva s-a rupt în mine.

Am așteptat-o toată noaptea. Când a intrat pe ușă, i-am văzut privirea vinovată și mi s-a făcut rău. — Unde ai fost? De ce ai luat banii? am întrebat-o direct.

A izbucnit: — Nu știi cum e să nu ai nimic! Să nu te vrea nimeni! Am vrut doar să-mi iau ceva de mâncare… apoi am cheltuit mai mult… Nu m-am putut opri…

M-am prăbușit pe scaun. M-am simțit trădată și rușinată în același timp. Cum de nu mi-am dat seama? Cum am putut fi atât de naivă?

A doua zi am sunat-o pe mama: — Mamă, ce să fac? S-o dau afară? S-o iert? Mama a oftat greu: — Ana, sângele apă nu se face… dar nici prostia nu se iartă mereu. Ai grijă de tine!

Zilele următoare au fost un coșmar. Larisa încerca să mă evite prin casă, iar eu nu mai puteam dormi noaptea. Mă întrebam dacă nu cumva vina e și a mea — poate că i-am dat prea mult prea repede, poate că am vrut să fiu salvatoare și am uitat să pun limite.

Într-o seară, am găsit-o plângând în baie. — Ana, nu vreau să plec… Dar nici nu pot să mă opresc… Am nevoie de ajutor.

Am decis să o duc la un psiholog. A fost greu — pentru ea și pentru mine. Am aflat că are probleme vechi cu impulsivitatea și dependența de cumpărături compulsive. Că tot ce făcea era un strigăt după atenție și iubire.

Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat ușor. Prietenii îmi spuneau să o dau afară, că nu merit așa ceva. Dar eu nu puteam. Poate pentru că vedeam în ochii ei copilul speriat care eram și eu cândva.

Au trecut luni până când Larisa a reușit să-și găsească un job part-time și să-și ceară iertare sincer. Relația noastră nu mai e la fel ca înainte — e plină de cicatrici și neîncredere. Dar încercăm să reconstruim ceva din ruinele acelei veri blestemate.

Uneori mă întreb: dacă aș fi știut ce urmează, aș mai fi deschis ușa? Sau e mai bine să fii rănit decât să trăiești cu inima închisă?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Oare sângele chiar ne obligă să iertăm orice?