Ultima Promisiune a Fratelui Meu: O Vară Care Mi-a Schimbat Viața

— Vlad, nu te duce prea departe! — am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își arunca prosopul pe nisipul ud al Oltului. Era o după-amiază sufocantă de iulie, iar eu, Mara, stăteam cu genunchii la piept, privind cum fratele meu mai mic se avânta în apă cu gașca lui de prieteni. Avea doar 14 ani, dar se credea invincibil.

— Hai, Mara, nu mai fi așa grijulie! Promit că te sun când ajung acasă! — mi-a răspuns el râzând, făcându-mi cu ochiul. Întotdeauna știa cum să mă liniștească, chiar dacă inima mea bătea nebunește de fiecare dată când îl vedeam atât de lipsit de griji.

Nu știam atunci că acele cuvinte vor fi ultimele pe care le voi auzi vreodată de la el.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Un strigăt disperat, apoi liniște. Prietenii lui au început să țipe după ajutor. Am alergat spre apă fără să mă gândesc, dar curentul era prea puternic. L-am văzut pentru o clipă, mâinile lui subțiri luptându-se cu valurile, ochii lui mari căutându-mă. Și apoi… nimic.

Am urlat până mi s-a rupt vocea. Oamenii au sărit în apă, au chemat salvamarii, dar Vlad dispăruse. Mama a ajuns la mal urlând, cu părul despletit și ochii roșii de plâns. Tata a venit după câteva minute, alb la față ca varul. Niciunul dintre noi nu știa ce să facă. Am stat acolo ore întregi, privind apa care îi înghițise trupul.

Când l-au găsit a doua zi dimineață, tot satul era adunat pe mal. Mama s-a prăbușit lângă el, țipând: „De ce, Doamne? De ce Vlad?!” Tata a rămas nemișcat, cu pumnii strânși și lacrimile curgându-i pe obraji. Eu am simțit că mă sufoc. Nu puteam să plâng. Nu puteam să respir. Tot ce-mi răsuna în minte era promisiunea lui: „Promit că te sun când ajung acasă.”

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru familia noastră. Mama s-a închis în camera lui Vlad și nu a mai ieșit zile întregi. Tata a început să vină târziu acasă, mirosind a alcool și a tutun ieftin. Eu… eu am rămas singură cu vinovăția mea. Dacă nu l-aș fi lăsat să meargă la râu? Dacă aș fi insistat să rămână cu mine? Dacă… dacă… dacă…

La înmormântare, preotul a vorbit despre cât de fragilă e viața și cât de important e să ne iubim unii pe alții cât încă mai putem. Eu nu am auzit nimic din ce spunea. Mă uitam la sicriul mic și alb și mă întrebam cum poate lumea să continue când Vlad nu mai e.

După aceea, totul s-a schimbat. Mama nu mai gătea mâncarea preferată a lui Vlad — ciorba de perișoare — pentru că nu suporta mirosul care îi amintea de el. Tata nu mai repara bicicleta din curte; roțile au ruginit încet-încet sub ploaie. Eu am început să evit prietenii și școala; nu voiam să aud niciun cuvânt de consolare.

Într-o seară, am intrat în camera lui Vlad. Totul era la locul lui: caietele cu desenele lui stângace, mingea de fotbal sub pat, posterele cu Hagi și Mutu pe pereți. Am găsit telefonul lui pe noptieră și l-am deschis tremurând. Ultimul mesaj era pentru mine: „Nu uita să-mi păstrezi o felie de tort! Vin repede!”

Am izbucnit în plâns pentru prima dată după accident. Am simțit că tot universul se prăbușește peste mine. Mama m-a găsit acolo, ghemuită pe podea, ținând telefonul la piept.

— Mara… — vocea ei era abia o șoaptă — Nu e vina ta.

— Ba da! Dacă nu-l lăsam să meargă… dacă îl opream…

— Nu poți controla totul, draga mea… — m-a strâns în brațe pentru prima dată după mult timp. Am plâns împreună până dimineața.

Tata a venit acasă devreme în acea zi. Ne-a găsit îmbrățișate și s-a așezat lângă noi fără un cuvânt. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou o familie — una rănită, dar împreună.

Au trecut luni de atunci. Durerea nu a dispărut, dar am învățat să trăim cu ea. Mama a început să gătească din nou ciorba de perișoare; tata repară bicicleta lui Vlad și o lasă copiilor din vecini să se joace cu ea. Eu am revenit la școală și am început să vorbesc despre Vlad — despre râsul lui molipsitor, despre promisiunile lui naive.

Uneori mă întreb dacă voi putea vreodată să-l iert pe Vlad că nu s-a ținut de promisiune sau pe mine că l-am lăsat să plece. Dar poate că viața nu e despre răspunsuri sau iertare totală; poate e despre a merge mai departe chiar și atunci când totul pare pierdut.

Mă uit la cer în fiecare seară și îi spun în gând: „Vlad, încă te aștept acasă.”

Oare câți dintre noi trăim cu promisiuni nespuse sau cuvinte nerostite? Cum putem merge mai departe când inima ne e frântă? Aștept răspunsurile voastre…