Gustul amar al cafelei sărate

— De ce pui sare în cafea, Radu? am întrebat într-o dimineață, privind cum ploaia bătea în geamurile bucătăriei noastre mici din cartierul Militari.

Radu a zâmbit, dar nu mi-a răspuns. A sorbit încet din ceașca lui, privind undeva departe, dincolo de perdeaua udă. Era un gest pe care îl făcea de ani de zile, dar niciodată nu mi-a spus de ce. M-am obișnuit cu ciudățeniile lui, la fel cum m-am obișnuit cu liniștea dintre noi după certurile care ne lăsau obosiți și goi.

În acea zi, însă, ceva era diferit. Poate era felul în care mâinile îi tremurau ușor sau poate tăcerea apăsătoare care plutea între noi. Am vrut să-l întreb din nou, dar m-am oprit. Nu voiam să-l rănesc. Știam că fiecare om are secretele lui, dar nu bănuiam cât de mult poate cântări unul.

Viața noastră nu a fost niciodată ușoară. Ne-am căsătorit tineri, cu vise mari și buzunare goale. Am crescut împreună, am construit o familie și am trecut prin toate greutățile pe care le poate aduce viața într-un apartament cu două camere: facturi neplătite, certuri despre bani, nopți nedormite când copiii erau bolnavi. Dar mereu am avut cafeaua de dimineață împreună. Era ritualul nostru, singurul moment în care părea că totul e în regulă.

— Patricia, trebuie să plec mai devreme azi, mi-a spus Radu într-o zi de toamnă târzie, evitându-mi privirea.

— Iar? De ce nu-mi spui niciodată unde te duci? am întrebat, simțind cum frustrarea îmi urcă în piept.

— Nu e treaba ta, a răspuns el scurt și a ieșit trântind ușa.

Am rămas singură în bucătărie, cu ceașca mea de cafea amară și cu gândurile mele. M-am întrebat dacă nu cumva distanța dintre noi a crescut atât de mult încât nu mai putem ajunge unul la celălalt. Copiii erau deja mari și plecați la casele lor, iar casa era prea liniștită.

Într-o seară, după ce Radu s-a întors târziu acasă, l-am găsit stând pe balcon, privind orașul luminat. Am ieșit lângă el și am încercat să-i ating mâna, dar s-a tras ușor.

— Ce se întâmplă cu tine? Nu mai ești același om pe care l-am cunoscut.

A oftat adânc și a spus:

— Uneori, Patricia, trebuie să faci lucruri pe care nu le înțelegi ca să-i protejezi pe cei pe care îi iubești.

Nu am înțeles atunci ce voia să spună. Am crezut că are o aventură sau că ascunde ceva grav. L-am urmărit zile întregi, încercând să găsesc un indiciu. Dar tot ce am găsit au fost bilete de autobuz vechi și o fotografie cu el copil, pe malul Dunării, lângă bunicul lui.

Apoi, într-o dimineață friguroasă de iarnă, Radu nu s-a mai trezit. Inima lui obosită a cedat în somn. Am rămas singură cu tăcerile lui și cu ceașca de cafea sărată pe masă.

După înmormântare, am început să fac ordine printre lucrurile lui. Într-un sertar vechi am găsit o scrisoare adresată mie:

„Patricia,

Dacă citești asta înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Știu că te-ai întrebat mereu de ce pun sare în cafea. Când eram copil, bunicul meu mă ducea la pescuit pe malul Dunării. Într-o zi am confundat zahărul cu sarea și am pus sare în cafea. Am râs amândoi până ne-au dat lacrimile. De atunci, pentru mine cafeaua sărată a devenit un gust al copilăriei mele fericite — singurul moment când mă simțeam iubit și protejat.

Am pus sare în cafea toată viața ca să nu uit cine sunt și de unde vin. Și ca să-mi amintesc că fericirea e făcută din lucruri mici și ciudate. Îmi pare rău pentru toate momentele când am fost distant sau rece. Te-am iubit mereu, chiar dacă n-am știut să-ți arăt asta.

Radu”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. M-am simțit vinovată pentru toate reproșurile mele și pentru faptul că nu am avut curajul să-l întreb mai des despre durerile lui tăcute.

Acum beau și eu cafeaua cu un strop de sare. E amară și sărată — ca viața noastră împreună. Dar e gustul care mă ține aproape de el.

Mă întreb: câte alte secrete mici ascundem unii față de ceilalți? Și cât de mult ne-ar schimba viața dacă am avea curajul să le spunem?