Nu vreau ca fiul meu să fie bărbat de casă!

— Nu vreau ca fiul meu să fie bărbat de casă! a tunat vocea doamnei Viorica, soacra mea, în timp ce trântea geanta pe masa din sufragerie. Rareș, soțul meu, s-a ridicat brusc de pe canapea, iar eu am rămas cu mâna pe ceainic, simțind cum mi se strânge stomacul.

— Bună ziua, mamă, am spus încercând să-mi păstrez calmul. Ce s-a întâmplat?

— Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că lumea s-a întors cu susul în jos! Tu la birou până seara, Rareș acasă cu copilul și cu mâncarea! Asta nu e familie, Arina! Nu așa am crescut eu un băiat!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Rareș m-a privit scurt, cu ochii lui albaștri plini de îngrijorare. Știam că nu-i era ușor să fie prins între mine și mama lui.

— Mamă, nu e nimic greșit în a ajuta acasă. Arina are un proiect important la serviciu. Eu sunt în concediu de creștere copil. E normal să ne susținem reciproc.

Viorica a oftat teatral și s-a așezat pe fotoliu, privind spre mine ca și cum aștepta să cedez.

— Pe vremea mea, femeia avea grijă de casă și copii. Bărbatul aducea banii. Acum tu alergi după carieră și Rareș spală vasele! Ce o să zică lumea?

M-am așezat lângă Rareș și am încercat să-mi găsesc cuvintele. În minte îmi răsunau replicile prietenelor mele care trecuseră prin situații similare: „Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cum să-ți trăiești viața.” Dar era greu când acea persoană era mama soțului tău.

— Doamnă Viorica, am început cu voce tremurată, știu că nu e ușor să vedeți lucrurile schimbându-se. Dar vrem să fim o echipă. Eu am muncit mult pentru poziția de la firmă. Rareș vrea să petreacă timp cu fiul nostru, Vlad. Nu cred că e ceva rușinos în asta.

— Rușinos? Să-l văd pe băiatul meu cu șorțul la bucătărie? Să râdă vecinii de el? Să creadă lumea că nu e bărbat adevărat?

Rareș a strâns mâna mea sub masă.

— Mamă, nu mă interesează ce zic vecinii. Eu sunt fericit cu Arina și Vlad. Asta contează.

Viorica s-a ridicat brusc.

— Nu pot să cred! Am muncit o viață să vă ofer tot ce-i mai bun și acum…

A ieșit din cameră trântind ușa. Am rămas în liniște, ascultând pașii ei repezi pe scări.

În acea seară, după ce Vlad a adormit, Rareș m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău că trebuie să treci prin asta din cauza mea.

— Nu e vina ta. Și eu simt presiunea asta. Parcă toată lumea așteaptă să renunț la visurile mele doar pentru că sunt femeie.

— Nu renunța, Arina. O să treacă și asta.

Dar nu a trecut ușor. Zilele următoare au fost pline de tensiuni. Viorica nu mai răspundea la telefon. La biserică, am simțit privirile doamnelor din sat când am trecut pe lângă ele cu Vlad în brațe și Rareș împingând căruciorul.

— Uite-i pe ăia care au schimbat rolurile! am auzit-o șoptind pe tanti Ileana.

Acasă, Rareș încerca să păstreze atmosfera relaxată: gătea, făcea curat, se juca cu Vlad. Eu veneam târziu de la birou, obosită dar mulțumită că proiectul meu mergea bine. Totuși, mă simțeam vinovată – ca și cum aș fi greșit undeva față de familia lui Rareș.

Într-o duminică, Viorica a venit neanunțată. Am deschis ușa și am găsit-o cu o pungă mare de plase.

— Am adus niște sarmale pentru Vlad… și pentru voi.

Am invitat-o înăuntru. A privit în jur: casa era curată, Vlad râdea fericit cu tatăl lui pe covor.

— Nu mă pot obișnui cu ideea asta… dar văd că sunteți bine. Poate… poate eu sunt cea care trebuie să se adapteze.

Am zâmbit timid.

— Vrem doar să fim fericiți împreună, doamnă Viorica.

A oftat din nou, dar de data asta mai blând.

— Poate că lumea se schimbă… dar să nu uitați niciodată cine sunteți și de unde veniți.

După acea zi, lucrurile s-au mai liniștit. Viorica încă mai făcea remarci din când în când, dar începea să accepte noua noastră realitate. Eu am continuat să muncesc, Rareș a stat acasă până la finalul concediului de creștere copil, iar Vlad a crescut într-o familie unde dragostea nu ținea cont de roluri tradiționale.

Uneori mă întreb: Oare câte familii din România trec prin astfel de conflicte? Cât de greu e să fii tu însuți când toți ceilalți vor altceva pentru tine?