Când lumea Laurei s-a prăbușit: O poveste despre trădare, regăsire și umbre

— Laura, trebuie să vorbim. Vocea lui Mihai era rece, tăioasă, ca o lamă care taie fără milă. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătând nebunește. În ochii lui nu mai era nici urmă de căldură. — Am cunoscut pe altcineva. O iubesc. Plec.

Am simțit cum tot aerul din bucătărie se transformă într-o ceață groasă. Nu am spus nimic. Am lăsat buretele jos, mi-am șters mâinile de șorț și am început să-mi strâng hainele. Mihai mă privea așteptând parcă să izbucnesc, să-l implor sau să-l lovesc. Dar nu am făcut nimic din toate astea. În mintea mea era doar un gol imens.

După ce a plecat, am rămas singură în apartamentul nostru mic din cartierul Titan. Fiecare colțișor îmi amintea de el: cana lui preferată, perna pe care dormea, mirosul de aftershave rămas în baie. Am stat pe marginea patului ore întregi, cu telefonul în mână, fără să știu pe cine să sun. Mama era la țară, iar prietenele mele erau ocupate cu propriile familii.

A doua zi dimineață m-am trezit devreme, ca de obicei. Am făcut cafea și am privit pe geam la blocurile cenușii. M-am întrebat: „Cine sunt eu fără Mihai?” De zece ani eram „soția lui Mihai”, „Laura și Mihai”, „familia Popescu”. Acum eram doar Laura.

La serviciu, la contabilitate, colega mea Irina a observat imediat că ceva nu e în regulă. — Ce-ai pățit, fată? Pari trasă la față! Am zâmbit forțat și am dat vina pe oboseală. Nu aveam puterea să povestesc nimănui. În pauza de masă am mers la baie și am plâns în liniște, cu capul lipit de faianță rece.

Seara, m-am întors într-un apartament gol și tăcut. Am încercat să gătesc ceva, dar totul avea gust de carton. Am deschis televizorul doar ca să nu aud liniștea apăsătoare. La știri vorbeau despre scumpiri și criză – parcă totul era mai greu acum.

Au trecut zilele una după alta, toate la fel de cenușii. Mama m-a sunat într-o seară: — Laura, ce faci, mamă? Ești bine? Vocea ei caldă aproape m-a făcut să cedez. — Sunt bine, mamă, doar obosită… Nu am avut curajul să-i spun adevărul.

Într-o sâmbătă am ieșit la piață și m-am întâlnit cu vecina de la trei, doamna Stancu. — Ce mai face Mihai? Nu l-am mai văzut de mult… Am simțit un nod în gât și am mințit: — E plecat cu serviciul…

Seara aceea a fost cea mai grea. M-am uitat la pozele noastre din vacanțe: la mare, la munte, la nunta verișoarei mele Ana. În toate zâmbeam larg, fericiți. M-am întrebat unde s-a rupt totul. Poate când Mihai a început să stea peste program? Poate când eu eram prea obosită ca să mai vorbim? Sau poate pur și simplu nu ne-am mai iubit?

Am început să ies singură la plimbare prin parc. Priveam cu invidie familiile cu copii, cuplurile care râdeau împreună pe bancă. Mă simțeam invizibilă, ca o umbră printre oameni.

Irina a insistat să ieșim la o cafea într-o vineri seară. — Laura, trebuie să ieși din casă! Hai cu mine la teatru! Am acceptat doar ca să nu mai fiu singură. La teatru am râs puțin, dar când m-am întors acasă singurătatea a fost și mai apăsătoare.

Într-o zi l-am văzut pe Mihai pe stradă cu o femeie blondă, tânără, râzând fericit. M-a văzut și el și pentru o clipă ochii noștri s-au întâlnit. Nu a spus nimic, doar a trecut mai departe ținând-o de mână.

Am început să nu mai dorm noaptea. Mă uitam la tavan și mă întrebam dacă voi fi vreodată fericită din nou. Am citit pe internet despre depresie și m-am speriat când am recunoscut multe dintre simptomele mele.

Mama a venit într-o zi pe neașteptate la București. Când m-a văzut, a știut imediat că ceva nu e în regulă. — Laura, ce s-a întâmplat? Am izbucnit în plâns în brațele ei și i-am spus totul. — Of, mamă… Viața nu e dreaptă uneori. Dar trebuie să mergi mai departe!

Am încercat să urmez sfatul ei. Mi-am făcut un abonament la sală, am început să citesc mai mult și chiar am mers la un psiholog. Dar rana era adâncă și nu se vindeca ușor.

Într-o zi am primit un mesaj de la Mihai: „Îmi pare rău pentru tot.” Nu i-am răspuns. Ce rost avea? Nu voiam scuzele lui.

Au trecut luni de zile și încă mă luptam cu umbrele trecutului. Prietenele îmi spuneau că timpul vindecă totul, dar pentru mine timpul doar adâncea golul.

Într-o seară ploioasă m-am uitat lung în oglindă și m-am întrebat: „Cine sunt eu acum? Mai pot avea încredere în oameni? Mai pot iubi?”

Poate că drumul spre regăsire nu e mereu luminat de speranță. Poate că uneori trebuie să accepți că unele răni rămân deschise mult timp.

Voi ce credeți? Cum ați reușit voi să mergeți mai departe după o trădare? Credeți că timpul chiar vindecă orice?