Fericirea nu se găsește în altcineva

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc în casa asta unde fiecare colț îmi amintește de tine! — vocea lui Radu răsuna ca un ecou spart în sufrageria noastră mică, tapetată cu amintiri vechi și fotografii prăfuite. Am rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe cana de ceai, simțind cum totul se destramă în jurul meu. Copiii erau deja mari, plecați la casele lor, iar eu rămăsesem cu tăcerea și cu pereții reci. Radu a plecat în acea seară, fără să privească înapoi.

Au trecut ani de atunci. La început, fiecare dimineață era o luptă: să mă ridic din pat, să-mi fac cafeaua doar pentru mine, să mă uit la masa goală și să nu plâng. Prietenele mă sunau din când în când, dar nu aveam puterea să le răspund. Mă obișnuisem cu singurătatea ca și cum ar fi fost o haină veche, dar comodă.

Într-o zi de toamnă, când frunzele se rostogoleau pe trotuar ca niște scrisori netrimise, am primit un mesaj pe Facebook de la o cunoștință veche: „Maria, știu că nu ne-am mai văzut de ani buni, dar mi-ar plăcea să bem o cafea.” Era Vlad, colegul meu din liceu, cel care mereu mă făcea să râd la orele de română. Am ezitat mult înainte să accept. Ce rost avea? Dar ceva în mine s-a trezit — poate curiozitatea, poate dorința de a simți din nou că trăiesc.

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Vlad era schimbat: părul grizonat, ochii mai blânzi, dar zâmbetul acela larg era același. Am vorbit ore întregi despre copii, despre viețile noastre frânte și refăcute cu greu. La final, mi-a spus: „Maria, știi că mereu te-am admirat pentru puterea ta?” Am râs amar. Nu mă simțeam deloc puternică.

Zilele au început să capete alt ritm. Vlad mă suna aproape zilnic, îmi trimitea mesaje cu glume sau poze cu pisica lui năzdrăvană. Încet-încet, am început să ies din carapacea mea. Mergeam împreună la teatru sau la plimbări lungi prin Herăstrău. Prietenele mele erau încântate: „În sfârșit, Maria! Ai dreptul la fericire!”

Dar ceva nu era în regulă. Vlad era atent, grijuliu, dar uneori simțeam că vrea să umple fiecare spațiu gol din viața mea cu prezența lui. Îmi făcea planuri pentru weekenduri fără să mă întrebe dacă am chef sau nu. Îmi aducea flori și dulciuri când eu voiam doar liniște și o carte bună. Într-o seară, după o cină la el acasă, mi-a spus:

— Maria, cred că ar trebui să ne mutăm împreună. Suntem singuri de prea mult timp.

Am simțit un nod în gât. Nu eram pregătită. Nu voiam să renunț la mica mea lume construită cu greu după plecarea lui Radu. Nu voiam să fiu din nou „soția cuiva”, ci doar Maria — femeia care a învățat să se iubească pe sine.

— Vlad, te rog să mă înțelegi… Am nevoie de timp. Nu vreau să mă grăbesc.

S-a supărat. A doua zi nu mi-a mai scris nimic. Am simțit un gol imens, ca și cum cineva ar fi tras brusc covorul de sub picioarele mele. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc din nou — dacă nu cumva refuz fericirea doar pentru că mi-e frică.

Seara aceea a fost lungă și grea. Am stat pe balcon cu o cană de ceai fierbinte și m-am uitat la luminile orașului. Mi-am amintit de toate momentele când am pus nevoile altora înaintea mea: când copiii erau mici și nu aveam timp nici să respir; când Radu venea acasă târziu și eu îl așteptam cu cina caldă și cu inima strânsă; când mama s-a îmbolnăvit și am stat nopți întregi la spital.

Acum eram doar eu cu mine însămi. Și pentru prima dată după mulți ani, nu mi-a fost frică de liniște.

A doua zi i-am scris lui Vlad: „Îți mulțumesc pentru tot ce ai adus în viața mea. Dar cred că trebuie să învăț să fiu fericită singură înainte de a putea fi fericită cu altcineva.”

Nu mi-a răspuns imediat. După câteva zile, mi-a trimis un mesaj scurt: „Înțeleg. Să ai grijă de tine.”

Au trecut luni de atunci. Am început să merg la cursuri de pictură, am redescoperit bucuria plimbărilor singure prin parc și am făcut chiar și o excursie la munte cu un grup de femei pe care abia le cunoșteam. Fiecare zi e o provocare — uneori mă simt puternică, alteori vulnerabilă. Dar nu mai fug de mine însămi.

Uneori mă întreb: oare câte femei ca mine au crezut că fericirea depinde de altcineva? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toți așteaptă să spunem „da”? Poate că adevărata iubire începe atunci când ne permitem să fim noi însene — fără compromisuri, fără teamă.

Voi ce credeți? E mai bine să fii singur și împăcat cu tine sau să cauți mereu fericirea în brațele altcuiva?