„Un nepot e destul pentru mine!”: Povestea unei mame care a luptat pentru familia ei

— Un nepot e destul pentru mine! a spus Elena, privindu-mă fix, cu sprâncenele ridicate și buzele strânse ca o ușă încuiată. Tocmai îi spusesem că sunt însărcinată. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât eram sigură că o aude și ea.

Nu știu ce mă durea mai tare: faptul că nu se bucura pentru mine sau că Radu, soțul meu, stătea tăcut lângă mine, cu ochii în podea. În acel moment, am simțit că nu mai am niciun aliat. Elena fusese mereu rece cu mine, dar sperasem că vestea unui copil va topi gheața dintre noi. M-am înșelat amarnic.

— Mamă, nu e corect… a încercat Radu să spună, dar Elena l-a întrerupt scurt:

— Ai deja un copil cu Irina. Nu mai ai nevoie de altul. Și nici eu nu vreau să mă împart la doi nepoți. Să nu crezi că o să mă ocup și de ăsta!

M-am ridicat brusc de pe scaun, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Am ieșit pe hol și am tras aer adânc în piept. Nu voiam să plâng în fața ei. Nu voiam să-i dau satisfacția asta.

Radu m-a urmat după câteva minute. M-a luat de mână și mi-a șoptit:

— Îmi pare rău, Ana… Nu știu ce să fac cu mama.

— Nu e vina ta, dar nici nu pot să mai suport să fiu tratată așa. E copilul nostru! am izbucnit eu.

A doua zi ne-am întors în apartamentul nostru mic din cartierul Militari. Radu era tăcut, iar eu mă simțeam ca o străină în propria viață. Încercam să-mi imaginez cum va fi cu un copil, fără sprijinul familiei lui. Mama mea murise acum doi ani și nu aveam pe nimeni altcineva aproape.

Seara, Radu a primit un mesaj de la Irina, fosta lui soție: „Te rog să-l iei pe Vlad weekendul ăsta. Am nevoie de ajutor.”

— O să vină Vlad la noi… a spus el încet.

— E normal, e copilul tău, am răspuns eu, deși inima mi se strângea. Vlad avea șapte ani și nu mă acceptase niciodată cu adevărat. De fiecare dată când venea la noi, mă ignora sau îmi răspundea monosilabic. Elena îi spusese probabil că eu sunt „dușmanul”.

Sâmbătă dimineață am pregătit clătite, sperând să-l înduplec pe Vlad cu ceva dulce. Când a intrat pe ușă, s-a uitat la mine și a întrebat:

— Tu ești Ana?

— Da, Vlad. Bine ai venit!

— Tata, unde e mama?

Radu a oftat și l-a luat în brațe.

— Mama ta e acasă la ea. Aici stai cu noi weekendul ăsta.

Vlad s-a trântit pe canapea și a început să se joace pe tabletă. Am pus clătitele pe masă și am încercat să-i zâmbesc.

— Vrei clătite?

— Nu-mi plac.

Am simțit din nou acea senzație de respingere care mă urmărea de când îl cunoscusem pe Radu. M-am retras în bucătărie și am început să plâng în surdină.

După-amiaza am ieșit toți trei în parc. Vlad s-a jucat singur la tobogan, iar eu și Radu ne-am plimbat tăcuți pe alee.

— Nu știu ce să fac… Nu vreau ca Vlad să sufere, dar nici tu nu meriți asta, mi-a spus Radu.

— Poate ar trebui să vorbim cu Elena. Să-i explicăm că nu vreau să-i iau locul nimănui. Vreau doar să fim o familie normală.

Radu a dat din cap, dar știam că îi era teamă de mama lui. Elena fusese mereu autoritară, iar el crescuse fără tată. Era obișnuit să-i facă pe plac.

În acea seară am avut un vis ciudat: eram într-o cameră plină de oglinzi sparte și fiecare ciob îmi arăta o altă versiune a vieții mele — una în care eram fericită cu Radu și copiii noștri, alta în care eram singură și rătăceam pe străzi goale.

A doua zi dimineață am decis că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe Elena și am rugat-o să ne vedem la o cafenea din centru.

— Ce vrei? m-a întrebat ea rece când a ajuns.

— Vreau doar să vorbim ca două femei adulte. Știu că nu mă placi și probabil nici nu mă vei plăcea vreodată. Dar copilul acesta nu are nicio vină. Nu vreau nimic de la tine — nici bani, nici ajutor — doar să nu-l respingi înainte să se nască.

Elena s-a uitat lung la mine, apoi a oftat adânc.

— Eu am crescut singură un copil după ce bărbatul meu ne-a părăsit. Am muncit ca o sclavă ca să-i fie bine lui Radu. Irina mi-a dat un nepot — Vlad — și pentru mine el e tot ce contează. Mi-e frică… Mi-e frică să nu-l pierd și pe el dacă apare altcineva.

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată vedeam vulnerabilitatea din spatele armurii ei reci.

— Nu vreau să-ți iau nimic. Vreau doar ca fiul tău să fie fericit și copiii lui să crească împreună, i-am spus încet.

Elena a lăsat privirea în jos.

— O să încerc… Dar nu-ți promit nimic.

Am plecat de acolo cu sufletul mai ușor, dar știam că drumul va fi lung. Când i-am povestit lui Radu despre discuție, m-a luat în brațe pentru prima dată după mult timp și mi-a spus:

— Ești mai curajoasă decât mine…

Lunile au trecut greu. Sarcina a fost complicată, iar Vlad a continuat să mă ignore. Într-o zi, după ce m-am întors din spital unde fusesem internată pentru câteva zile din cauza unor complicații, l-am găsit pe Vlad desenând la masa din sufragerie.

— Ce faci acolo? l-am întrebat blând.

— Desenez familia mea… Uite, aici e tata, aici sunt eu… aici ești tu… și aici e bebelușul din burtica ta.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Poate că nu totul era pierdut…

Când s-a născut fetița noastră, Maria, Elena a venit la spital cu un buchet mare de flori albe.

— Să fie sănătoasă… Și tu la fel… mi-a spus încet.

Nu m-a îmbrățișat, dar pentru prima dată mi-a zâmbit sincer.

Acum suntem încă departe de o familie perfectă — dacă există așa ceva — dar am învățat că uneori trebuie să lupți pentru locul tău chiar și atunci când ceilalți te resping.

Mă întreb adesea: câte familii din România trec prin astfel de conflicte? Oare cât curaj ne trebuie ca să rupem cercul prejudecăților și al fricii? Voi ce ați face în locul meu?