Nu vreau să fii la nunta mea, mamă: Povestea unei despărțiri sufletești

— Nu vreau să fii la nunta mea, mamă. Vocea Monikăi a tăiat aerul ca un cuțit. Stătea în fața mea, cu ochii umezi, dar hotărâți. Mâinile îi tremurau ușor, iar eu simțeam cum mi se prăbușește lumea sub picioare.

— Ce-ai spus? am bâiguit, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Nu vreau să vii. Nu pot… Nu pot să te am acolo.

Am crezut că nu aud bine. M-am așezat pe marginea patului, simțind cum inima îmi bate nebunește. Toată viața mea s-a învârtit în jurul ei. Am crescut-o singură, după ce tatăl ei, Radu, ne-a părăsit pentru o altă femeie când Monika avea doar șapte ani. Am muncit două joburi, am renunțat la visele mele, doar ca să-i fie ei bine. Și acum, când ar fi trebuit să fiu acolo, lângă ea, la cel mai important moment din viața ei, mă alunga.

— Monika, te rog… Spune-mi ce-am făcut. Dacă te rușinezi cu mine, spune-mi! Poate nu sunt destul de elegantă sau nu am bani să-ți cumpăr rochia visurilor tale, dar sunt mama ta!

Ea a oftat adânc și s-a uitat pe fereastră. — Nu e vorba de asta… Nu e vorba de bani sau de haine. E altceva.

— Atunci ce? am întrebat aproape șoptit.

A tăcut mult timp. Am simțit cum fiecare secundă mă strivește. În cele din urmă, s-a întors spre mine:

— Nu pot să uit ce s-a întâmplat în noaptea aceea… Când ai venit acasă beată și ai spart oglinda din hol. Țipai la mine și mi-ai spus că din cauza mea a plecat tata. Aveam opt ani, mamă! Opt ani! Și de atunci… niciodată nu ți-ai cerut iertare cu adevărat.

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să protestez, să-i spun că nu-și amintește bine, că eram disperată și singură… Dar am știut că are dreptate. Îmi aminteam perfect acea noapte. Îmi aminteam și alte nopți în care durerea și oboseala mă copleșeau și mă transformam într-o umbră a mamei care voiam să fiu.

— Monika… am încercat să spun ceva, dar vocea mi s-a frânt.

— Nu vreau să-ți stric viața, mamă. Dar nici eu nu pot să uit. Și nu pot să mă prefac că totul e bine doar pentru o zi frumoasă cu poze și flori.

A ieșit din cameră lăsându-mă singură cu amintirile mele. Am plâns ore întregi. M-am gândit la toate sacrificiile mele, la toate momentele în care am încercat să fiu o mamă bună. Dar m-am gândit și la greșelile mele — la furia pe care n-am știut s-o controlez, la cuvintele grele pe care le-am aruncat fără să-mi dau seama cât rău pot face.

În zilele care au urmat, am încercat să vorbesc cu ea de mai multe ori. Îi trimiteam mesaje lungi pe WhatsApp, îi lăsam bilețele pe masă când știam că vine acasă după serviciu. Dar răspunsurile ei erau scurte sau inexistente.

Într-o seară, când m-am dus la magazinul din colț să cumpăr pâine, m-am întâlnit cu vecina noastră, doamna Stanciu.

— Ce faci, dragă Irina? Pari abătută.

Am izbucnit în plâns chiar acolo, între rafturile cu conserve și biscuiți ieftini.

— Monika nu mă vrea la nunta ei… Nu mă iartă pentru greșelile mele…

Doamna Stanciu m-a luat de mână și m-a dus pe o bancă afară.

— Copiii țin minte tot ce-i doare mai tare, Irina. Dar poate are nevoie de timp… Ai încercat să-i spui ce simți?

— I-am spus… Dar nu cred că mă mai crede.

— Atunci scrie-i o scrisoare. Uneori e mai ușor să pui totul pe hârtie.

În noaptea aceea am stat până târziu și am scris. I-am povestit tot: cât de greu mi-a fost după ce Radu ne-a părăsit; cum m-am simțit vinovată pentru fiecare lacrimă a ei; cum am greșit și cât de mult îmi doresc să mă ierte. Am pus scrisoarea pe perna ei și am plecat la muncă dimineața devreme.

Câteva zile nu s-a întâmplat nimic. Apoi, într-o seară, când am ajuns acasă, Monika stătea la masă cu ochii roșii de plâns.

— Am citit scrisoarea ta… a spus încet. Știu că ți-a fost greu. Și mie mi-a fost greu… Dar nu pot să uit totul peste noapte.

— Nu-ți cer să uiți… doar să-mi dai o șansă să fiu acolo pentru tine acum.

A dat din cap încet.

— Poate… Poate într-o zi o să pot. Dar acum nu sunt pregătită.

Am simțit că mi se rupe sufletul din nou. Dar am înțeles că unele răni au nevoie de timp ca să se vindece — și că iubirea nu e întotdeauna suficientă ca să repare totul imediat.

Nunta a avut loc fără mine. Am văzut pozele pe Facebook: Monika era superbă în rochie albă, zâmbind timid lângă soțul ei, Vlad. Am plâns toată noaptea aceea — dar nu de furie sau invidie, ci de regret și speranță că într-o zi va veni la mine și-mi va spune: „Mamă, hai să încercăm din nou.”

Mă întreb adesea: câte mame trăiesc cu vinovăția asta? Câte fiice poartă răni nevindecate? Oare putem găsi drumul spre iertare înainte să fie prea târziu?