Nu mai recunosc omul de lângă mine: Povestea Anei și a lui Doru

— Nu așa se face, Ana! De câte ori să-ți spun? Nu vezi că iar ai uitat să pui sare în mâncare? Vocea lui Doru răsună tăios prin bucătăria mică, iar eu mă opresc din amestecat supa, simțind cum mi se strânge stomacul. Copiii, Ilinca și Radu, gemenii noștri de șapte ani, tac brusc și se uită la mine cu ochi mari. Mă simt ca o fetiță prinsă cu tema nefăcută, nu ca femeia care i-a stat alături lui Doru zece ani.

Nu a fost mereu așa. Îmi amintesc serile când râdeam împreună, când Doru mă lua în brațe fără motiv și îmi spunea că sunt tot universul lui. Dar ceva s-a schimbat. Poate de când mama lui a început să vină tot mai des pe la noi, cu ochii ei critici și cuvintele tăioase: „Ana, tu nu vezi că nu știi să crești copiii? Pe vremea mea, casa era lună și bărbatul nu pleca niciodată nemulțumit.”

La început am crezut că e doar oboseala. Doru lucra mult la service-ul auto pe care îl deschisese cu greu, iar eu jonglam între serviciu la farmacie și grijile casei. Dar încet-încet, fiecare gest al meu a devenit motiv de reproș. „De ce nu ai spălat cămașa aia? De ce i-ai lăsat pe copii să se uite la desene? De ce nu gătești ca mama?”

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu el:
— Doru, ce se întâmplă cu noi? Parcă nu mai suntem o familie…
El a oftat adânc și s-a uitat la mine ca la o străină:
— Nu știu, Ana. Parcă nimic nu mai merge. Parcă tu nu mai ești femeia de care m-am îndrăgostit.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Am vrut să-i spun că nici el nu mai e bărbatul pe care l-am ales, dar am tăcut. Poate din frică, poate din speranța că va vedea singur cât rău ne facem.

Mama lui a început să vină zilnic. Îi aducea lui Doru plăcinte calde și vorbe dulci, iar mie doar priviri reci și observații acide. Într-o zi, când am ajuns acasă mai târziu din cauza unei urgențe la farmacie, am găsit-o pe soacră-mea făcând ordine în dulapuri.
— Ana, uite ce dezordine ai aici! Nu te gândești că Doru merită mai mult?
Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. Dar n-am spus nimic. M-am dus la copii și i-am strâns tare în brațe.

Într-o duminică, la masă, Ilinca a întrebat inocent:
— Mami, de ce te ceartă tati mereu?
Doru s-a înroșit la față și a trântit furculița pe masă:
— Pentru că mama ta nu știe să facă lucrurile cum trebuie!
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Copiii mei cresc într-o casă unde dragostea s-a transformat în reproșuri și tăceri apăsătoare.

Am început să mă întreb dacă nu cumva vina e a mea. Poate chiar nu sunt suficient de bună. Poate ar trebui să fiu mai atentă, mai răbdătoare, mai… orice altceva decât sunt acum.

Într-o seară târzie, după ce am plâns în baie ca să nu mă audă copiii, am sunat-o pe sora mea, Mirela.
— Ana, nu e vina ta! Doru s-a schimbat pentru că nu știe să-și gestioneze frustrările. Și mama lui îl manipulează. Trebuie să te gândești la tine și la copii!

Dar cum să fac asta? Cum să plec când nu am unde? Salariul meu abia ajunge pentru facturi și mâncare. Și dacă îi iau pe copii? Cum vor reacționa? Dacă îi rănesc?

Într-o zi, după o ceartă urâtă în care Doru a aruncat cu o cană de perete, Ilinca a început să plângă necontrolat. Atunci am știut că nu mai pot continua așa. Am strâns câteva haine pentru mine și copii și am plecat la Mirela.

Doru m-a sunat de zeci de ori în acea noapte. Mesaje pline de furie și apoi de rugăminți. Mama lui m-a acuzat că sunt o destrăbălată care își lasă familia.

Au trecut două luni de atunci. Stăm toți trei într-o cameră mică la Mirela. E greu, dar copiii râd din nou. Eu încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă de teamă și vinovăție.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familia mea. Dar apoi îi văd pe Ilinca și Radu jucându-se liniștiți și știu că liniștea lor e mai importantă decât orice aparență de familie fericită.

Oare câte femei trăiesc povestea mea? Oare câți copii cresc în case unde iubirea s-a transformat în frică? Ce putem face ca să ne regăsim curajul de a spune „Ajunge!”?