Între datorie și familie: Povestea unei iertări imposibile

— Nu pot să cred că iar vorbiți despre asta! am izbucnit, trântind cana de ceai pe masa din bucătărie. Era o seară de iarnă, iar afară ningea liniștit, dar în casa noastră era furtună. Mama stătea pe scaun, cu mâinile încrucișate la piept, privindu-mă cu acea privire tăioasă pe care o știam din copilărie. Soțul meu, Mihai, se plimba nervos prin cameră, evitând să mă privească.

— E banii copilului tău, Ilinca! a spus mama, apăsat. Ai uitat cum ai strâns fiecare leu din indemnizația de creștere? Cum ai renunțat la rochia aia de la nuntă ca să mai pui ceva deoparte?

Mihai s-a oprit și a oftat adânc.

— Mamă-soacră, nu e vorba doar de bani. Sunt părinții mei. Au avut nevoie atunci… Și acum nu pot să-i cerem să ne dea înapoi. Tata abia se ține pe picioare, iar mama… știi cât ține la casa aia de la munte.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi. Pe de o parte, mama mea — rigidă, calculată, mereu cu ochii pe viitorul meu și al fiului meu, Darius. Pe de altă parte, Mihai — blând, dar prins în capcana loialității față de părinții lui, domnul și doamna Popescu.

Cinci ani trecuseră de când le-am dat banii. Erau 12.000 de euro — toată agoniseala noastră. Atunci, doamna Popescu m-a sunat plângând:

— Ilinca, nu mai avem cum să reparăm acoperișul la casă. Dacă mai plouă o dată, se duce totul! E casa copilăriei lui Mihai… Nu avem la cine apela.

Am cedat. Am simțit că nu pot să spun nu. Mihai m-a rugat cu ochii umezi: „E pentru ai mei… O să ne dea înapoi.”

Dar anii au trecut. Niciun ban nu s-a întors. La început au fost promisiuni: „Luna viitoare vă dăm măcar o parte.” Apoi au venit problemele medicale ale socrului meu, facturile neprevăzute, pandemia care i-a lăsat fără clienți la pensiunea lor micuță din Sinaia.

Între timp, noi am crescut copilul cu grijă și am strâns din dinți la fiecare cheltuială. Am renunțat la vacanțe, la renovarea apartamentului nostru vechi din Drumul Taberei. Mama a venit să ne ajute cu Darius și nu a uitat nicio clipă datoria socrilor.

— Să nu crezi că banii ăia picau din cer! îmi spunea mereu. Eu am crescut fără nimic și știu ce înseamnă să nu ai.

Într-o zi, după ce Mihai a venit acasă abătut de la serviciu — tocmai fusese anunțat că salariul îi va fi redus — am simțit că nu mai pot duce povara asta singură.

— Mihai, trebuie să vorbim serios despre bani. Nu mai putem merge așa înainte. Darius are nevoie de haine noi, școala cere tot felul de taxe…

El a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Ilinca… M-am gândit mult. Cred că ar trebui să le iertăm datoria părinților mei. Nu au de unde să ne dea. Și dacă le cerem… îi umilim.

M-am uitat la el ca și cum nu-l recunoșteam.

— Dar noi? Noi ce facem cu sacrificiul nostru? Cu visele noastre amânate?

A doua zi, mama a venit hotărâtă:

— Dacă Mihai nu are curaj să vorbească cu ai lui, mă duc eu! Nu e corect! S-au folosit de voi și acum vă lasă cu ochii în soare!

— Mamă! Nu te băga! am țipat. Nu vreau scandal!

Dar mama nu s-a lăsat. Într-o duminică, când toată familia era adunată la masa mare din sufrageria socrilor mei — miros de sarmale și cozonac proaspăt — mama a izbucnit:

— Eu vreau să știu când aveți de gând să dați banii înapoi copiilor! Nu e corect ce faceți!

A urmat o tăcere grea ca plumbul. Doamna Popescu s-a ridicat brusc de la masă.

— Nu ne-am dorit niciodată să vă facem rău! Dar dacă asta credeți despre noi…

Socrul meu a început să plângă în hohote. Darius s-a speriat și a fugit în camera lui.

După acea zi, relațiile s-au răcit dramatic. Mihai nu mai vorbea cu mama mea decât strict necesar. Eu mă simțeam vinovată față de toți — față de Mihai că nu-i susțin părinții, față de mama că nu-i apăr dreptatea.

Au trecut luni în care fiecare discuție era o bombă cu ceas. Într-o seară târzie, Mihai m-a luat de mână:

— Ilinca… Ce contează mai mult? Banii sau liniștea noastră?

Am izbucnit în plâns.

— Nu știu… Mi-e teamă că orice alegem pierdem ceva important.

Astăzi încă nu am găsit răspunsul. Mama mă privește dezamăgită, Mihai e tot mai retras, iar eu mă întreb dacă familia înseamnă iertare sau dreptate.

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin situații asemănătoare: ce ați fi făcut în locul meu? Cât valorează liniștea sufletului atunci când prețul ei e sacrificiul propriilor vise?