Vacanța mea de una singură: între libertate și vinovăție
— Cum adică pleci singură? Tu te-ai gândit la noi deloc? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Tata stătea la masă, cu ziarul în mână, dar privirea lui era fixată pe mine, tăioasă. Sorin, fratele meu mai mic, își rotea ochii, deja prevăzând scandalul.
Am inspirat adânc. „Mamă, am nevoie de asta. Am muncit cinci ani fără oprire, am plătit fiecare leu din creditul ăla nenorocit pentru facultate. Nu cer nimic de la voi. Vreau doar să plec o săptămână la mare, singură.”
Mama a izbucnit în lacrimi. „Nu pot să cred! Toți copiii merg cu familia sau cu prietenii. Ce-o să zică lumea? Că nu ai cu cine merge? Că nu te iubește nimeni?”
Tata a trântit ziarul pe masă. „Ești egoistă, Irina! Noi am tras pentru tine, am renunțat la atâtea ca să-ți fie ție bine. Și tu… tu pleci fără să ne întrebi măcar dacă avem nevoie de ceva?”
Mi-am simțit obrajii arzând. Nu era prima dată când familia mă făcea să mă simt vinovată pentru alegerile mele. Dar acum era altceva. Era prima oară când simțeam că am dreptul să aleg pentru mine.
În noaptea aceea n-am dormit. M-am plimbat prin camera mea mică, cu pereții tapetați cu postere vechi din liceu și rafturi pline de cărți. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: serile petrecute la bibliotecă, joburile prost plătite, zilele în care nu aveam bani nici de un covrig. Și totuși, niciodată nu mi s-a părut că e destul pentru ai mei.
A doua zi am făcut bagajul pe furiș. Mama nu-mi vorbea, tata bombănea prin casă, iar Sorin îmi trimitea mesaje pe telefon: „Nu-i supăra prea tare. O să treacă.”
Când am ajuns la gară, am simțit pentru prima dată libertatea. Mirosul de motorină, forfota oamenilor, vagoanele albastre — totul părea o promisiune. Am urcat în tren cu inima strânsă, dar hotărâtă.
Pe drum spre Constanța, am privit pe geam câmpurile galbene și satele care se perindau în viteză. M-am întrebat dacă fac bine. Dacă nu cumva chiar sunt egoistă. Dar apoi mi-am amintit cum mă simțeam când primeam salariul și îl trimiteam aproape pe tot acasă, ca să ajut cu facturile sau cu ratele lor la bancă.
La mare am stat într-o pensiune mică din Eforie Sud. Dimineața mergeam pe plajă înainte de răsărit, cu picioarele goale în nisipul rece. Am citit, am scris în jurnal, am stat ore întregi privind valurile. Am vorbit cu mine însămi mai mult decât o făcusem vreodată.
În a treia zi m-a sunat mama. Nu am răspuns. Apoi tata: „Irina, vino acasă! Nu ești bine acolo singură.”
Am simțit un nod în gât. De ce nu puteau să înțeleagă că nu fug de ei? Că doar vreau să respir?
Seara m-am întâlnit cu o femeie în vârstă pe faleză. Se uita la mare și zâmbea trist. „Ești singură?” m-a întrebat.
„Da”, i-am răspuns.
A oftat. „Și eu am plecat singură prima dată la 50 de ani. Până atunci am trăit numai pentru alții.”
Am simțit cum mi se umezeau ochii. „Familia mea e furioasă pe mine.”
„O să treacă”, a spus ea blând. „Dar tu n-o să uiți niciodată cum e să fii doar tu cu tine.”
Când m-am întors acasă, atmosfera era încărcată ca înaintea unei furtuni. Mama nu m-a îmbrățișat. Tata m-a privit rece.
„Ai avut timp să te gândești la ce-ai făcut?” a întrebat el.
„Da”, am spus încet. „Și nu regret.”
A urmat o tăcere grea.
Sorin a venit la mine în cameră mai târziu. „Ai fost curajoasă”, mi-a șoptit.
În zilele următoare, familia a început să-mi ceară scuze indirecte: mama gătea felurile mele preferate, tata îmi lăsa bani pe masă pentru cafea. Dar nimeni nu a vorbit despre vacanță.
Acum stau la fereastră și privesc orașul agitat sub ploaie. Mă întreb: oare cât timp trebuie să treacă până când o femeie poate fi liberă fără să se simtă vinovată? Oare chiar trebuie să-mi cer iertare pentru că am ales să fiu eu însămi?