Când dragostea de mamă nu mai e de ajuns: Povestea unei mame uitate

— Radu, nu pot să-ți mai dau bani luna asta. Pensia abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere. Vocea mea tremura, iar inima îmi bătea cu putere în timp ce vorbeam la telefon cu fiul meu. Era început de noiembrie, iar afară ploua mărunt, ca o prelungire a tristeții din sufletul meu.

La celălalt capăt al firului, tăcerea lui Radu era grea, apăsătoare. — Bine, mamă, a zis scurt, fără să mă întrebe dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ceva. A închis repede, lăsându-mă cu receptorul în mână și cu un gol în stomac.

Nu era prima dată când îi spuneam că nu mai pot. Dar de data asta, ceva s-a rupt definitiv. Nu m-a mai sunat deloc. Nu a mai venit pe la mine, nu mi-a mai adus-o pe Ana-Maria, nepoțica mea de șase ani, care obișnuia să-mi lumineze zilele cu râsul ei cristalin. De peste un an nu i-am mai văzut chipul. Mă uit la pozele ei de pe frigider și mă întreb dacă mă va mai recunoaște vreodată.

Am crescut singură un copil într-un apartament mic din Drumul Taberei. Soțul meu, Ion, a murit când Radu avea doar opt ani. Am muncit la două slujbe: dimineața la fabrica de confecții, seara făceam curățenie la o scară de bloc. N-am avut timp să mă plâng sau să mă gândesc la mine. Tot ce făceam era pentru el: haine noi la început de școală, tabere la munte, meditații la matematică. Când a intrat la facultate, am vândut verigheta și câteva bijuterii moștenite de la mama ca să-i plătesc chiria în București.

— Mamă, toți colegii mei au telefoane scumpe! Nu pot să merg cu rabla asta! îmi spunea Radu în primul an de facultate.

Am strâns din dinți și am făcut un credit la CAR pentru un telefon nou. Am simțit atunci că îi dau tot ce am mai bun, că-l ajut să nu se simtă inferior. Dar niciodată nu mi-a spus mulțumesc cu adevărat. Poate nici nu a realizat cât am sacrificat pentru el.

Anii au trecut. Radu s-a căsătorit cu Irina, o fată frumoasă și ambițioasă din Ploiești. La început veneau des pe la mine, mai ales când aveau nevoie de bani pentru mobilă sau pentru ratele la mașină. Când s-a născut Ana-Maria, am simțit că viața mea capătă din nou sens. Îi făceam supă de pui și îi citeam povești, iar ea îmi spunea „buni” și mă strângea în brațe.

Dar după ce am ieșit la pensie și banii au început să fie tot mai puțini, vizitele lor s-au rărit. — Mamă, știi că avem nevoie de ajutor cu grădinița privată… îmi spunea Radu aproape lunar.

— Radu, nu pot să-ți dau tot timpul bani! Am și eu nevoie de ei! îi răspundeam uneori cu voce joasă, rușinată parcă de neputința mea.

Irina nu mi-a spus niciodată nimic direct, dar simțeam privirea ei rece când veneau pe la mine și nu aveam ce să le pun pe masă în afară de o ciorbă simplă sau niște plăcinte cu mere făcute din pensia mea mică.

Ultima dată când i-am văzut a fost de ziua mea, acum un an. Au venit pe fugă, cu o cutie de bomboane ieftine și un buchet de flori ofilite. Ana-Maria a vrut să stea cu mine, dar Irina i-a spus: — Hai că trebuie să mergem la mall! Am rămas singură în apartamentul meu mic, cu florile uitate pe masă și cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

De atunci, tăcere. Am încercat să-l sun pe Radu de câteva ori. Nu mi-a răspuns niciodată. I-am scris mesaje: „Mi-e dor de tine și de Ana-Maria.” Nimic. Uneori mă gândesc dacă nu cumva am greșit undeva ca mamă. Poate l-am răsfățat prea mult? Poate i-am dat prea ușor tot ce a cerut? Sau poate lumea s-a schimbat și copiii nu mai știu ce înseamnă sacrificiul părinților?

Vecina mea, doamna Viorica, mă întreabă mereu: — Ce face băiatul? Când vine pe la tine?

Nu știu ce să-i răspund. Mi-e rușine să spun că fiul meu nu mă mai caută pentru că nu-i mai pot da bani. Mi-e rușine să recunosc că mă simt folosită și abandonată.

În fiecare seară mă uit pe geam la blocurile gri din jur și mă întreb dacă în vreun apartament vecin altcineva trece prin aceeași durere ca mine. Merg uneori în parc și privesc bunici care-și plimbă nepoții de mână. Mă doare sufletul când aud râsete de copii și-mi amintesc cum Ana-Maria alerga printre frunze toamna trecută.

Am încercat să vorbesc cu preotul parohiei mele despre singurătate. Mi-a spus să mă rog pentru fiul meu și să-i iert greșelile. Dar cum poți ierta când rana e încă vie? Cum poți accepta că dragostea ta de mamă nu mai valorează nimic fără bani?

Uneori visez că Radu vine la mine cu Ana-Maria în brațe și-mi spune: — Iartă-mă, mamă! Am greșit! Dar dimineața mă trezesc tot singură, cu perna udă de lacrimi.

Nu știu dacă voi mai avea vreodată puterea să-l privesc în ochi fără să simt durerea trădării. Dar încă sper că într-o zi va realiza cât l-am iubit și cât am sacrificat pentru el.

Mă întreb adesea: oare câți părinți din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare dragostea părintească a ajuns să fie măsurată doar în bani? Ce rămâne din familie când interesul material ia locul iubirii adevărate?