Ultima rază de soare a Anei

— Nu, nu! Nu-mi luați copilul! am urlat, cu vocea spartă de disperare, în timp ce două asistente încercau să mă țină departe de ușa salonului. Lumina rece a spitalului din Iași îmi ardea ochii, iar mirosul de dezinfectant îmi întorcea stomacul pe dos. Înăuntru, Ana, fetița mea de doar doi ani, zăcea nemișcată pe patul alb, cu tuburi și fire care păreau să-i sufoce trupul firav.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Cu două zile înainte, Ana râdea în zăpadă, cu obrajii roșii și ochii strălucind ca două stele. Apoi, o febră bruscă, convulsii, panică. Am ajuns la urgențe cu inima cât un purice. Medicii au spus „meningită fulminantă”. Cuvintele lor au căzut peste mine ca o sentință. Soțul meu, Radu, stătea înlemnit lângă mine, incapabil să spună ceva.

— Doamnă Ionescu, trebuie să vă pregătiți pentru ce e mai rău, mi-a spus doctorul Popescu cu voce joasă. Ana nu mai răspunde la tratament. Creierul ei… nu mai funcționează.

Am simțit cum pământul mi se rupe sub picioare. Am căzut în genunchi pe holul acela rece, plângând ca un animal rănit. Mama mea a venit din satul nostru din Botoșani și m-a strâns la piept, dar nu putea să-mi aline durerea.

A doua zi, medicii ne-au chemat într-o cameră mică. Pe masă era o hârtie. Radu tremura tot. Doctorul Popescu ne-a privit lung:

— Ana este în moarte cerebrală. Nu mai există nicio șansă să-și revină. Știu că e greu… dar vă rog să vă gândiți: organele ei ar putea salva alte vieți. Sunt copii care așteaptă o inimă, un ficat… Vă rog să luați în considerare donarea.

Am izbucnit:
— Cum să-mi dau copilul? Cum să o las să plece așa?

Radu a început să plângă în hohote. Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii:
— Poate așa sufletul ei va trăi mai departe…

Am stat toată noaptea pe scaunul acela tare, lângă patul Anei. I-am mângâiat părul moale și i-am șoptit povești la ureche, ca și cum ar fi putut să mă audă. În minte mi se derulau amintiri: primul ei zâmbet, primul „mama”, pașii mici prin casă. Cum să renunț la toate astea?

Dimineața, am semnat hârtia cu mâna tremurândă. Am simțit că-mi semnez propria condamnare.

Înainte să o ducă la sala de operație, asistentele au venit și au început să cânte încet „Tu ești raza mea de soare”. Vocea lor tremura de emoție. M-am prăbușit lângă pat și am început să plâng necontrolat.

— Ana… iartă-mă… iartă-mă că te las să pleci…

După ce totul s-a terminat, am rămas singură într-o cameră goală. Radu nu mai vorbea cu mine; mă acuza că am cedat prea ușor. Mama încerca să mă consoleze:
— Ai făcut ce era mai bine… dar cine poate ști?

Zilele au trecut greu. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Cum să-ți dai copilul?” „Eu n-aș fi putut.” Unii mă priveau cu milă, alții cu judecată. Nici preotul din sat nu știa ce să-mi spună.

Am primit o scrisoare anonimă: „Mulțumesc că ai salvat viața fetiței mele.” Am plâns ore întregi ținând-o la piept. Dar rana nu s-a vindecat.

Radu s-a mutat la sora lui din Suceava. Nu mai puteam vorbi despre Ana fără să ne certăm. El spunea că am trădat-o; eu simțeam că am făcut ce era mai uman.

Au trecut doi ani de atunci. În fiecare zi mă întreb dacă Ana m-ar fi iertat sau dacă ar fi fost mândră de mine. Încerc să găsesc sens în durerea asta care nu trece.

Poate că sufletul ei trăiește undeva, în râsul unui alt copil salvat datorită ei. Dar oare voi putea vreodată să mă iert pe mine însămi? Ce ați fi făcut voi în locul meu?